Dezbaterile despre Revoluția din decembrie 1989 mai sunt de actualitate ? România a fost singura țară care a trecut printr-o revoluție violentă, în care foștii conducători au fost executați. Este suficientă explicarea prăbușirii regimului comunist prin lipsa lor de legitimitate? Eșecul economic, tot mai evident în ultimii 25 de ani, este unicul catalizator al schimbării ?
Oamenii dialoghează pentru a-şi susţine poziţiile partizane, pentru a-şi plăti facturile de impoliţe. De ce intelectualii accesează simţul realităţii debordaţi de spiritul amar al dezamăgirii de lume, de societate ? De ce interlocutorii îşi schimbă din mers poziţiile, din acuzat în acuzator, într-o avalanşă de reprezentări ale disputei asupra Dreptăţii şi a Adevărului ?
Uciderea românilor în decembrie 1989, a fost doar o chestiune de legitimare a Noului Regim, dar şi una de îndoială, lipsă de curaj, josnicie, o scamatorie, o lipsă de loialitate ? “Cu toții știm și recunoaștem că victoria de care se bucură întreaga țară este rodul spiritului de sacrificiu al maselor populare de toate naționalitățile și, în primul rând, al admirabilului nostru tineret, care ne-a restituit, cu prețul sângelui, sentimentul demnității naționale. Un merit deosebit îl au cei care ani de zile și-au pus în pericol viața, protestând împotriva tiraniei” (Comunicatul către țară al Consiliului F.S.N. din 22 decembrie 1989).
Nu a existat nici o luptă reală între Noul şi Vechiul Regim, ci una mimată pe sticla televizorului… Trădarea societăţii româneşti de către reprezentanţii Vechiului Regim, de către exponenţii Noului Regim.
„Morala nu poate fi decât o igienă socială.”
VASILE CONTA
Transformarea memoriei colective într-o axiomă dominantă a procesului de schimbare a mentalului corpului social a devenit o realitate a societăţii post-totalitare româneşti. Demolarea regimului comunist este consierată, de mulţi observatori, o încercare de întoarcere în trecut. În contrast cu revoluţiile marcante ale istoriei (americană, franceză sau rusă), statul etatist prin excelenţă a fost înlocuit de o formulă politică care, într-un anume fel îl precede cronologic, anume „democraţia originală” neoliberală, cea pe care însuşi regimul totalitar, de după 1947, a înlocuit-o în evidenţele istoriografice a ţărilor Europei Centrale şi Orientale. În cele din urmă, după o epocă de recluziune trumatizantă, democraţia reuşeşte să-şi extermine exterminatorul.
După anul de graţie 1989, societăţile post-totalitare au pornit în căutarea (regăsirea) unor modele şi valori politice demult apuse, risipite în imponderabilul interbelic şi mai apoi în efervescentul postbelic. Istoria recentă a opresiunii comuniste a marcat memoria individuală prin internmediul „experimentului brutal” al unor politici publice improvizate, „traduse în practică” într-unul din modurile cele mai persuasive cu putinţă. În ce mod s-a desfăşurat „decomunizarea”, în sensul unei depolitizări imperfecte a memoriei individuale şi colective, spre a pătrunde mai bine substratul cenuşiu al interminabilei tranziţii a societăţii româneşti, un util exemplu poate fi reprezentat de politicile tranziţionale ale Spaniei post-franchiste sau ale Africii de Sud post-coloniale. Este interesant de urmărit aici modul în care s-au asumat şi distribuit responsabilităţile, modul de sancţionare a celor vinovaţi şi nu în cele din urmă modul în care a fost predată ştafeta puterii politice.
Instituţionalizarea momeriei politice într-o „fair-well justice”, căreia i s-au delegat competenţele identificării şi sancţionării celor dovediţi ca responsabili pentru atrocităţile regimului defunct, este direct proporţională cu interesul societăţii civile de a gestiona un asemenea proces, un act simbolic de deconspirare şi condamnare a trecutului apropiat, tributar neliniştilor etice ale naţiunii de a afla adevărul şi de a utiliza, în consecinţă, principiile dreptăţii.
În România, dreptatea şi adevărul nu sunt stâlpii de temelie a coeziunii sociale, nici instrumentele de lucru ale vreunei comisii parlamentare însărcinate să monitorizeze pacea socială, ci chiar titulatura (!) unei alianţe politice, dealtfel bine intenţionate, dar pentru care trecutul comunist este irelevant în perspectiva eticii politicului. Mesagerii acestui bloc politic consideră că adevărul a fost spus, iar dreptatea a fost înfăptuită, în perspectiva justuţiei politice şi a atribuirii responsabilităţilor. S-au adus dovezi în susţinerea acestor poziţii: procesul şi execuţia cuplului dictatorial, instrumentarea în instanţă a „Dosarelor Revoluţiei” (?!), procesele „voluminoase” ale ex-liderilor comunişti şi mai apoi legea deconspirării Securităţii, acompaniată de „eforturile secunde” Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. De cealaltă parte, PUTEREA (de ieri şi de azi) se comportă amnezic, propunând ştergerea din memorie a acestei perioade „negative” care, oricum, nu mai este de nici un folos „democraţiei originale”. Cine socoteşte astăzi că judecarea cuplului Ceauşescu a scos adevărul la lumină sau că aceasta a restabilit dreptatea? Sentinţele proclamate la adresa autorilor masacrelor de la Timişoara şi a foştilor înalţi ierarhi „de partid şi de stat” au căpătat conotaţii parodice.
Ceea ce ne rămâne de făcut, în umbra clivajului trecut-prezent-viitor, este corectarea modului în care dreptatea şi adevărul sunt slujite, în limitele constrângerilor legale pe care partidele ex-comuniste le-au fixat sub cupola maiestuoasă a Parlamentului, de către C.N.S.A.S. – ultima soluţie de a ne asuma trecutul, redescoperindu-ne pe noi înşine.
În societatea românească post-comunistă, nu s-a găsit cineva (!) care să-şi asume răspunderea pentru actele criminale ale regimului comunist. Cei care au fost scutiţi de orice sancţiune politică ori juridică – aproape toţi cei care meritau au scăpat – trec prin contemporaneitate drept imaculaţi. Numeroşi compatrioţi au ajuns să locuiască pe străzi cu nume de „eroi ai revoluţiei”, eroi care au comandat reprimarea manifestanţilor. Avem de-a face cu o suită de inocenţi, altfel „persoane onorabile”, care îşi recunosc nonşalant greşeala, considerând oportun să trăiască în afara controlului propriei conştiinţe, care au renunţat să îşi mai producă singuri sensul vieţii, acceptând, pentru ei înşişi şi pentru cei din jur, un sens prefabricat al existenţei, „strânşi uniţi în jurul partidului şi al său iubit conducător”.
Responsabilitatea juridică, politică şi morală pentru ceea ce s-a întâmplat în trecutul apropiat ar putea aparţine, în definitiv, numai „celui mai iubit fiu al poporului”, cel care a confiscat partidul, care la rândul lui a confiscat societatea civilă. Singurii vinovaţi pentru ororile totalitarismului sunt doar Ceauşescu şi colaboratorii săi apropiaţi. „Simplii cetăţeni”, locatari ai blocurilor cenuşii, turişti ai galantarelor goale şi ai centrelor de reeducare, nu au făcut decât să suporte, contrar voinţei lor, arbitrariul liderilor ce le-au fost hărăziţi de către o epocă istorică inamovibilă. Suntem înclinaţi a ne reprezenta ca pe un popor format din milioane de adulţi ce-au trăit zi de zi drama morbidă de a fi membrii unui partid pe care, de fapt, îl detestau în străfundul conştiinţei. 
Acest mod foarte personal – patent al „democraţiei originale” – de a interpreta istoria virusului roşu ne conduce spre un depozit al uitării. Să uităm pe cei care au fost executaţi, încarceraţi, internaţi, persecutaţi, reeducaţi sau exilaţi pe parcursul a cinci decenii. Ei nu au fost victime accidentale ale unor instanţe impersonale. Unii români au fost victimelor altor români, promotori dezlănţuiţi ai totalitarismului, propovăduitori apocaliptici ai comunismului, activişti imbatabili ai partidului, lucrători neobosiţi ai securităţii. Călăul-român a ales să devină şi să acţioneze în spiritul „unităţii de granit din jurul partidului şi a secretarului său general”.
Axioma de recurenţă a trecutului apropiat ne face să uităm că nu toţi românii au fost victime, că nu toţi au rezistat terorii. Se poate propune aici o anume tipologie etologic-politică, începând cu generaţiile care au cunoscut şi au înfăptuit „Colectivizarea” şi terminând cu generaţiile care scandau în Piaţa Universităţii: „Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă !”.
Prima grupă este cea a celor care au manifestat o atitudine de rezistenţă, una organizată, dar necoordonată de un centru unic. Aceşti români s-au refugiat în munţi şi s-au opus cu violenţă steagurilor roşii. Îi alăurăm aici pe cei care, fiind preoţi, inteltuali, sindicalişti, credincioşi militanţi, studenţi, militari, ţărani, şi-au formulat public dezacordul faţă de „tovarăşi”. A doua grupă, poate cea mai numeroasă, îi include pe practicanţii supunerii pasive. Îi găsim aici pe acei români care nu „strângeau la piept” preceptele comunismului dimpreună cu metodele acestora de acţiune socială, cetăţeni care acceptau tacit consecinţele civile ale regimului totalitar. Tăcerea acestor români poate că a favorizat circumstanţele în care crima şi vinovăţia politică au devenit o realitate. Cea de-a treia grupă poate fi caracterizată de supunerea activă. Membrii acestui grup s-au înscris în partid mai mult dintr-o motivaţie profesională. Aceşti români au colaborat cu poliţia politică pentru a urca pe scara ierarhică profesională şi socială, pentru a trăi mai bine, pentru a călători în străinătate, pentru a atinge un anume nivel de împlinire personală. Ultima grupă poartă emblema participării. Românii de aici reprezintă însuşi „monstrul” – regimul însuşi, partidul însuşi, securitatea însuşi, puterea însuşi – coperţi de dosare „împrăştiate” cu grijă într-o arhivă naţională uriaşă, în care nu există nici un opis, nici un document, nici o probă.
Sub mantia unei forţe malefice, rămâne indubitabil faptul că violenţa represivă a aparţinut istoriei totalitarismului românesc. De-a lungul perioadei '50-'80, au existat români care au avut parte de o dramă (traumă) inefabilă. Se vorbeşte de câteva mii sau zeci de mii de „suflete răstignite” ceea ce constituie o problemă socială şi penală, nu una etică. Au fost români torturaţi, ucişi, întemniţaţi, persecutaţi, urmăriţi, umiliţi, înjosiţi pentru ceea ce erau şi pentru ceea ce credeau. Într-o utopie a demenţei, au fost români chinuiţi şi ucişi de către alţi români.
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu