Sonus Mysterium [2]

     http://masteringthemusicbusiness.ro/

    UCMR-ADA (Uniunea Compozitorlior şi Muzicologilor din România – Asociaţia pentru Drepturile de Autor) este autoritatea naţională abilitată legal să colecteze şi să administreze fondurile băneşti constituite din drepturile de autor de pe teritoriul României, în numele a peste 8.000 de compozitori, dar şi pentru toţi autorii străini a căror muzică este difuzată de radio-urile româneşti. Organismul este acreditat să funcţioneze după modelul societăţilor de gestiune colectivă, la nivel european.

     Consiliul Director al UCMR-ADA deţine puterea supremă de decizie în cadrul asociaţiei şi este format din 14 membrii. În prezent, secţiunile pop, rock, jazz, etno sunt dominate, cu prisosinţă, de membrii trecuţi bine de 50 de ani. Conflictul dintre genraţii, chiar dacă nu este vizibil în spaţiul public, este prezent, din abundenţă, pe site-uri, blog-uri specializate. Laurii gloriei sunt azi de partea generaţiei tinere, de după 1990, care a propulsat România în clasamentul ţărilor exportatoare de muzică, la secţiunea “top hits”. Cei mai mulţi artişti, care au lansat cel puţin un hit internaţional, au cu mult sub 40 de ani. De aici şi milioanele de euro transferate în conturile noii garnituri de artişti români. Tinerii autori critică vehement lipsa de suport pentru orice proiect muzical, la nivel internaţional, venit din partea UCMR-ADA sau altor organisme naţionale abilitate.

     Garda nouă de muzicieni români solicită, în regim de urgenţă, următoarele: 1) o nouă reglementare privind admiterea ca membru şi a modului de exercitare a votului în Consiliul Director UCMR-ADA; 2) modificarea perioadei de 4 ani în care nu poate fi schimbat un membru al acestui consiliu; 3) actualizarea/modificarea statutului consiliului să se facă doar la iniţiativa acestuia; 4) alegerea Preşedintelui UCMR-ADA să fie facă numai de către Consiliul Director; 5) înfiinţarea unui fond special în cuantum de 5% din fondul comun, de care să dispună numai Consiliul Director. 

     Cunoscutul cantautor Florin Chilian a adus acuze probatorii conform cărora UCRMA-ADA şi CREDIDAM fură artiştii cu bună ştiinţă, în vreme ce nimeni (artişti consacraţi) nu adoptă (din teamă) o poziţie publică în care să denunţe aceste practici discriminatorii prin care se „ocultează” sume de milioane de euro care nu ajung în conturile artiştilor, ci sunt cheltuite discreţionar de către conducerea autorităţilor.

     Odată cu trecerea de la faza incipientă la o etapă superioară de dezvoltare a industriei muzicale româneşti, autorii, interpreţii, impresarii nu au ezitat să aducă în centrul atenţiei o gamă largă de probleme care le crează insomnii. Cele mai acute sunt actualizarea şi armonizarea comunitară a legislaţiei în speţă şi a status-urilor organizaţiilor de reprezentare din show-business. Un accent foarte apăsat se pune pe rsepectarea drepturilor de autor şi transparenţa modului de distribuire a banilor proveniţi din aceastea. De aceşti bani se îngrijesc subiecte de drept ce colectează banii în urma difuzării pieselor muzicale, respecvtiv UCMR-ADA şi CREDIDAM.

     Mecanismul drepturilor de autor. Compozitorul scrie un cântec şi apoi îl înregistrează (ca marcă) la UCMR-ADA. Dacă piesa este difuzată la radio sau tv, autorul are dreptul la o sumă de bani urmare a acestei acţiuni. Cu cât este mai mult difuzată, cu atât se înmulţesc banii cîştigaţi de autor. În practică, lucrează evoluează altfel.

     România devine mult mai pitorească atunci când deciziile UCMR-ADA sunt contestate chiar de unii autori, care au votat adoptarea acestora, ca membrii ai acestei organizaţii!?! Oficialii UCMR-ADA au precizat deseori că principiile de repartizare a remuneraţiilor se regăsesc în aquis-ul comunitar implementat la noi. Ce se întâmplă cu banii încasaţi de UCMR-ADA şi CREDIDAM? Aceste autorităţi au dat curs oricărei solicitări adresate de către membrii săi? Adevărul se află undeva pe acest traseu – compozitor (care creează), mass-media (care difuzează) şi UCMR-ADA (care colectează). O soluţie ideală ar consta în înfiinţarea unei site dedicat, ca bază de date, pe un domeniu neutru, în care fiecare parte să vină cu datele pe care le deţine şi să le armonizeze împreună, în baza normelor legale.

     Monitorizarea difuzărilor de muzică este operaţională şi funcţionează în timp real. Identificarea exactă a difuzaării unei lucrări muzicale poate fi viciată numai de eroarea umană. Gestionarea evidenţei tuturor difuzărilor trebuie ferită de orice posibilitate de eroare a factorului uman. În ceea ce priveşte ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), principala corecţie trebuie adusă normelor de constituire a fondurilor. Aceste reglementări pot crea, practic, discriminări pentru unii titulari de drepturi de autor. Recuzita tehnică lasă mult de dorit. Playlist-urile sunt procesate cu aplicaţia Excel, funcţiile acesteia nu sunt tocmai adecvate scopului urmărit. Informatizarea eficientă a acestui mod de lucru este esenţială, vitală şi urgentă. Un software dedicat, chiar şi din import (dacă la noi nu se poate… deşi mă îndoiesc), care să gestioneze integrat, unicat şi cu acces de consultare partajat, poate rezolva ieşirea din impas.

     Organismele de gestionare a drepturilor de autor trebuie să găsească nemijlocit o soluţie mult mai transparentă şi mai eficientă de distribuire a banilor proveniţi din drepturi de autor. De ce este important acest lucru? Numai în anul 2008, ORDA a rulat peste 50 de milioane de euro !?!

     Piaţa muzicală indigenă nu duce lipsă de talente “promiţătoare” sau de artişti care au intrat pe orbita consacrării. Despre personalităţile muzicale, de ieri şi de azi, ce putem spune? Ele sunt aduse în atenţia publicului mult prea rar şi în contexte deloc favorabile.

     Cum facem diferenţa între un „talent” care ştie să rostească o singură propoziţie: „Vreau să devin şi eu (decât) vedetă!”. Iată un imperativ pentru care multe astfel de talente fac orice sacrificiu pentru a-şi atinge scopul. Ce să mai pierdem vremea cu slogane de genul “să lăsăm talentul şi opera artistică să vorbească de la sine!”. După ce scena muzicală a fost colonizată şi după proclamarea statutului de elită cultural-artistică a maneliştilor, asistăm acum la un asediu continuu al industriei muzicale de către talente “cu potenţial”, de tipul “I wanna be a star pe persoană fizică!”.

     Dacă unii manageri se dovedesc a fi ineficienţi în a crea vedete peste noapte, „talentul” apelează la recuzita de relaţii din breasla cu pricina. Chiar dacă au probleme cu ortografia numelui sau vorbesc anagramat ori dezarticulat, „vedetele în devenire” fac un lobby necontenit să se poziţioneze în centrul atenţiei, ce să mai vorbim de cunoştinţe muzicale de bază sau conexe acestora. Un bun amic care prestează servicii de karaoke către populaţie, prin cluburi, mi-a istorisit un scurt dialog cu astfel de tineri: El zice: „Voi ştiţi că trupa Deep Purple cântă pe scenă de peste 40 de ani!”. Răspuns: “Şi n-au murit încă!”.

     Zona de management muzical rămâne, în continuare, populată de indivizi bizari, din ce în ce mai mulţi, pseudo-competenţi, cu un real simţ artistic, care vând muzică la fel de bizară, fără valoare şi pe bani mulţi. Eu nu cred că am avut în ultimii 50 de ani o industrie muzicală veritabilă. Managementul nu s-a ridicat la nivelul creaţiei artistice. Înainte de 1990, opera artistic-muzicală a suplinit lipsa (din raţiuni ideologice) unei industrii muzicale, chiar într-o formă hibridă. După 1990, măsurile de liberalizare economică nu au produs plus-valoare, ci minus-valoare. Nu am avut parte nici măcar de stagnare, ci am parcurs un regres vizibil şi regretabil.

     Statutul de artist! O dilemă existenţială care nu a intrat, nici ea, pe un făgaş al normalităţii. Pe aceeaşi scenă, artistul consacrat prestează alături de artişti debutanţi, complet necunoscuţi, fără pedigree cultural. Artiştii care se respectă, care respectă publicul, nu prestează necondiţionat în club. O mare vedetă nu se întâlneşte la toaletă cu admiratorii săi, nu prestează pe o scenă ad-hoc, la 1 m de spectator. După spectacol, artistul are nevoie de un moment de respiro pentru a se recompune pe sine, el nu poate altfel, să se aşeze la masa rezervată din club (lângă scenă), toropit de oboseală, zâmbind afabil fanilor care îl  fotografiază cu celularele fără încetare.

     Un mega-concert este un eveniment unic pentru că are un subiect unic – atistul protagonist. Relaţia artist-public este inamovibilă, indestructibilă, ea fiind încărcată de energia sacralităţii. Pe de-o parte, publicul depune un efort remarcabil, parcurgând distanţe/obstacole uriaşe pentru a vedea live artistul favorit, totul se transformă într-o zi de sărbătoare, cu totul diferită de zilele obişnuite. De cealaltă parte, un spectacol reuşit, grandios, un “mare concert” este în mod obligatoriu o mare investiţie. Relaţia artist-public nu este una intimă, apropiată, palpabilă (ca în club), ea este una publică, de respect şi adoraţie reciprocă, o unitate de monolit care face posibil actul artistic, aureolat de transa creaţiei.

     Sindromul COLECTIV a revelat adevărul unui fenomen care a fost ignorat deliberat multă vreme – muzicienii „locului” au ca susrsă principală de venit banii proveniţi din concerte, spectacole desfăşurate „oricând şi oriunde”. Tragedia a lovit frontal industria muzicală, îndeosebi zona underground, prin închiderea temporară sau definitivă a multor incinte de diverstiment. Ce soluţie alternativă avem la îndemână în acest caz? Efortul unanim de a crea o platformă de crowdfunding.

     Ce este crowdfunding? O forma evoluată de colectare de fonduri care înlocuieşte sistemul clasic de donaţie cu o metodologie de tip recompensă. Iniţatorii unui proiect creează în jurul lor o reţea ai cărei membrii oferă bani în schimbul serviciilor sau produselor generate de proiect. Dacă observi că mulţi te vor ajuta cu bani pentru proiect, iată un motiv serios pentru punerea lui în practică. Este o sursă de finanţare care cu siguranţă va creşte foarte mult în România.

Arta la superlativ – Cinematografia

La mulți ani !

Bine v-am găsit în 2016

    APOLOGIA CELEI DE-A ŞAPTEA ARTE

    La sfârșitul anului 1895, Frații Lumiere prezentau, într-o cafenea pariziană, în premieră mondială, primele imagini în mișcare, astfel venea pe lume cea de-a șaptea artă – cinematografia. După mai bine de 100 de ani vorbim astăzi despre o industrie ce produce anual zeci de mii de filme, acumulând în conturile sale miliarde de dolari, un veritabil fenomen cultural de masă la scară planetară.

    Cele mai vechi imagini în mișcare datează  din 1888 și prezintă secvențe din grădina familiei Whitley din suburbia Roundhay, o suburbie a orașului Leeds din Marea Britanie, surprinse pe peliculă de către Louise Le Prince.

    La 28 decembrie 1895, Auguste și Louis Lumiere aduceau în fața publicului curios prima proiecție de imagini animate, filmate și proiectate cu aparatul special construit în acest scop, denumit cinematographe. Pelicula a surprins ieșirea muncitorilor din fabrica de aparate de fotografiat din Lyon, al cărei proprietar era Antoine Lumiere.

    La acea vreme, această invenție a fost tratată cu animozitate, beneficiind de critici sordide ce îi prevesteau sfârșitul în mai puțin de 6 luni de zile. În ciuda criticilor acide din presa scrisă, publicul amator de cinema creștea vertiginos. De atunci și până azi s-au produs peste un milion de filme, industria cinematografică se autointitulează o afacere de zeci de miliarde de dolari anual (pianul folosit în „Casablanca” s-a vândut în 2014 la suma de 3,5 milioane de dolari), iar procesarea digitală a înlocuit cu glorioasa peliculă de celuloid.

    În 1896, cea de-a șaptea artă a trecut oceanul fiind foarte bine primită, în special în cercurile mondene și ale oamenilor de afaceri care au simțit imediat uriașa oportunitate care le este acum la îndemână. Aşa s-a născut neobosita rivalitate franco-americană în materie de cinematografie.

    În 1902, iluzionistul Georges Melies inventa tehnica trucajului și sistemul de lanternă magică prin care se realizau iluziile optice. Apoi, în 1903 este difuzat primul film western american intitulat “The Great Train Robbery”.

    Producţiile cinematografice se mută treptat din sălile de cafenea în spații special amenajate numite “nickel odeon”. Pe teritoriul SUA, la 1908, existau deja 10.000 de astfel de cinematografe. În 1910, demarează producția de filme la Hollywood, în primul studio de film al Companiei Nestor, în vreme ce la New York sunt inaugurate Universal Studios. În această perioadă apar și primele publicății tematice și primele tabloide de show-bizz. Este conceptualizat şi livrat spre consum statutul de “star de cinema”. Pionierii acestui nou statut social au fost Mary Pickford, Gloria Swanson şi Rudolph Valentino, a cărui moarte subită a declanșat o veritabilă isterie în masă.

    Anul 1915 aduce cu sine lansarea pe marile ecrane super-producției “Nașterea unei națiuni” sub bagheta magică a regizorului David Wark Griffith. Se taie panglica inaugurală a colosului United Artist Corporation, care va produce (finanța) majoritatea filmelor mute de succes ale epocii, având ca fondatori pe actorii Douglas Fairbank, Mary Pickford şi Charlie Chaplin alături de regizorul David Wark Griffith, considerat părintele cinematografiei americane. Compania United Artist s-a constituit mai mult ca o mişcare de eliberare a actorilor şi regizorilor din zona de influenţă deloc confortabilă a autoritarilor patroni care controlau cu o mână de fier studiourile de film și marile afaceri cinematografice.

    În a doua decadă a secolului XX, apar primele super-producții care au avut ca rezultat adevărate pelerinaje către sălile de cinema. Sunt difuzate acum primele producții western semnate de John Ford sau prima proiecție a filmului Nosferatu. În Franța, regizorul Abel Gance propune spre vizionare prima producție care îl are ca subiect principal pe Napoleon, iar în Rusia proaspăt comunizată, devenită URSS, regizorul Serghei Eisenstein finalizează super-producția “Crucișătorul Potemkin”, un film emblematic pentru mașinăria sovietică de propagandă.

    Pe această piață emergentă a cinematografiei își fac apariția companiile de film mamut precum Metro-Goldwyn-Mayer, Paramount Pictures, Columbia, Warner Bros. dar şi Walt Disney. Acestea dețineau studiouri, cinematografe, puteau distribui nemijlocit filmele, astfel arta cinematografică preia înfățișarea unei veritabile industrii, fiind structurată  după schemele logice de business, de unde și termenul de “show-business”.

    Se rafinează tehnicile de filmare, de captare, procesare și redare a sunetului, precum și tehnicile de montaj, apar noi formule conceptuale pentru regie și scenariu, mai apoi pentru ilustrația muzicală. Cinema-ul, cinematografia, treptat, primește un nume nou – “cea de a șaptea artă”, având ca sursă de inspirație literatura, filosofia, teatrul, pictura, sculptura, muzica. Această formulă magică a vrăjit, hipnotizat marea majoritate a iubitorilor de film, având ulterior un impact consistent și profund asupra culturii de masă, asupra culturii populare globale.

    Lumea filmului lansează pe piață marca înregistrată Hollywood ca pe o mare uzină de vise – visul american – succesul de box-office asigurat de vedetele de cinema (mega-staruri), au transformat arta cinematografică într-o industrie cu acte în regulă.

    În 1928, se dă startul epocii de aur a animației, Walt Disney realizează primul film animat mut ce îl are ca protagonist pe Mickey Mouse. În anii ce vor urma reputatul creator american devine cuvântul sinonim la desene animate, astfel că după aproape 90 de ani de la înființare, compania lui Walt Disney valorează 42 miliarde de dolari.

    Începând cu 1929, Academia Americană de Film recompensează creația artistică prin acordarea anuală a premiilor Oscar. Comisia de jurizare evaluează mesajul filmului, arta interpretativă, tehnicile folosite în exprimare și producția de ansamblu. Critica de specialitate sau votul popular au produs mai multe topuri, unele s-a ținut cont de premii, de succesul la public sau de valoarea artistică a producțiilor. De pildă mega-producțiile “Ben Hur” (1959) și “Titanic” (1997) au luat fiecare câte 11 premii Oscar. Mai departe, “S-a întâmplat într-o noapte” (1934), “Zbor deasupra unui cuib de cuci” (1975) şi “Tăcerea mieilor” (1991) au câștigat câte 5 premii Oscar. “Casablanca” (1942), Seria “Godfather”, “Lista lui Schindler” (1993), “Pulp Ficton” (1994), “Războiul Stelelor” (1980) sau “Stăpânul inelelor” (2003) au fost votate de public drept cele mai bune filme. Academia Americană de Film a introdus în top și  super-producțiile “Cetățeanul Kane” (1941), “Pe aripile vântului” (1939),  “Cântând în ploaie” (1952) și “Lawrence al Arabiei” (1962). Institutul Britanic de Film a adăugat “Vertigo” (1958), “La Règle du jeu” (1939), “Tokyo Monogatari” (1953), “2001: A Space Odyssey” (1968), “Crucişătorul Potemkin” (1925), “Sunrise” (1927) şi “8½” (1963).

  De cealaltă parte a oceanului, în Europa, arta cinematografică cunoaște un amplu proces de primenire prin apariția școlilor și a curentelor – expresionismul german, exaltarea ruso-sovietică sau realismul poetic prezent în opera regizorală a lui Jean Renoir, Rene Claire, Marcel Carne.

    Instaurarea nazismului în inima Europei are ca efect plecarea în exil american a bine-cunoscuților regizori Fritz Lang, Billy Wilder şi Robert Siodmak. După terminarea celui de-al doilea război mondial, scena de film europeană este dominată de neorealismul italian.

    Începând cu 1950 se lansează Festivalul de la Cannes, loc de întâlnire pentru toată crema artei cinematografice europene dar și non-europene până astăzi. În 1951, la Cannes creația japoneză de film face furori, adjudecându-și marele premiu cu filmul “Rashomon”. Tot aici se vor afirma în anii următori noile valuri ale creatorilor de film în varianta suedeză și franceză. Totul culminează cu lansarea pe piață a mega-starurilor de tip european Brigitte Bardot sau Jean Gabin.

   Treptat filmul de artă pierde din aderența sa la public, în primul rând din cauza costurilor exorbitante de producție, în favoarea producțiilor de divertisment, aventură, horror sau Science-Fiction. Regia de film cunoaște, începând cu 1960, mari schimbări prin apariția filmelor de autor ale marilor cineaști Bergman, Lang, Tarkovsky, Hitchcock,  Cassavetes, Lelouch, Polanski, Truffaut, Spielberg, Coppola, Scorsese, Almodovar, Visconti, Pasolini, Bertolucci, Fellini, Antonioni. În SUA, deceniul șase al secolului XX, este marcat de apariția "monştrilor sacri" Marlon Brando, Elizabeth Taylor, Marilyn Monroe, a marilor cineaști, Howard Hawks, John Huston, Nicholas Ray, şi a super-producțiilor. După 1970, explodează filmul independent și noul cinema american, prin filme ca “Easy Rider”, “Once upon a time in the West”, “Little Big Man”, care spun la revedere clișeelor western á la John Wayne, sau prin “2001: Odiseea spaţială” a lui Stanley Kubrick. Apare o nouă generație de cineaști,  Francis Ford Coppola, Steven Spielberg, George Lucas.

    Cinematografia ajunge astfel să fie dominată de componenta financiară în detrimentul celei artistice – obținerea unui profit maxim – cea de a șaptea artă începând să semene mai mult a marketing decât a creație artistică datorită produselor derivate, a legislației box-office, a parcurilor de distracții tematice și spațiilor  multiplex. Cinema-ul devine tot mai mult atașat de audiovizual.

    GLORIA FILMULUI ROMÂNESC

    Filmul românesc a făcut primii pași la începutul secolului XX, parcursul său de începător a fost unul anevoios îndeosebi din cauza lipsei resurselor financiare. În această parte de lume, deschizătorii acestui front cultural au fost Grigore Brezeanu, Jean Georgescu, Jean Mihail şi Jean Negulescu.

  Prima producție românească de film a fost proiectată pe marile ecrane în 1912, intitulată “Independența României – Războiul româno-turc 1877” sub bagheta regizorală a lui Grigore Brezeanu.

    În 1948, odată cu instaurarea dictaturii proletariatului, industria cinematografică este naționalizată. Până în 1990, producțiile românești de film poartă, invariabil, amprenta ideologică a dictaturii opresive comuniste. Totuși, în acest context potrivnic, filmul românesc a propus telespectatorilor săi spre vizionare numeroase capodopere, premiate pe scenele internaționale.

    În pofida învățământului ideologic marxist-leninist care trebuia asimilat de întreaga suflare a ţării și a unei cenzuri nemiloase, realizatorii de film au lansat pe marile ecrane garnituri (de aur) de actori care au reușit, prin prestația interpretativă, să dea celei de-a șaptea arte ceea ce i se cuvine, să ofere iubitorilor de film o oază de normalitate într-un ocean ideologic represiv al dictaturii comuniste. Titanii scenei teatrale și cinematografice au creat adevărate școli de actorie și regie de film, predând mai departe ștafeta excelenței artistice.

    După 1990, cinematografia românească parcurge sinuos mai multe trasee experimentale sub deviza “artă pentru artă”. Începând cu anul 2000, preluând empatic starea de bulversare emoțională și de manipulare mediatică a societății, filmul accentuează tonurile realismului într-o atmosferă de austeritate consensuală.

    Anul 2005 marchează un eveniment mult așteptat, autorii de film împreună cu operele lor au început să câștige premii la concursurile și festivalurile internaționale. La Cannes, “Moartea domnului Lăzărescu” regizat de Cristi Puiu primește Premiul "Un Certain Regard", “A fost sau n-a fost” (2006) de Cornel Porumboiu este premiat cu distincția “Camera d'Or”, iar producția “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” semnată de Cristian Mungiu câștigă “Palme d’Or” în 2007, alături de “California Dreamin” de Cristian Nemescu ce obține Premiul Un "Certain Regard". Corneliu Porumboiu câștigă cu “Poliţist, adjectiv”, în 2009, premiul FIPRESCI - Fédération Internationale de la Presse Cinématographique şi premiul juriului la secțiunea "Un Certain Regard". Cristian Mungiu cu “După dealuri” câștigă, în 2012, noi premii la Festivalul de la Cannes - pentru scenariu şi pentru cea mai bună interpretare feminină. Ultimul mare premiu a fost obținut în 2013 de filmul “Poziţia copilului” de Călin Peter Netzer care a prim “Ursul de Aur” la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin.

    Filmul contemporan a fost convertit în industrie cinematografică deoarece a beneficiat, încă de la începuturi, de infuzii masive de capital, în special de către oligopolul american. Treptat, publicul de film se “emancipează” ajungându-se la afişarea unor noi mentalităţi. Vechea sală de cinema (“nickel odeon”) ni se înfăţişează astaăzi ca un templu al divertismentului, un dom în care se întâmplă spectacole audio-vizuale cu totul speciale ale celei de a şaptea arte.

    Viziunea umană a contemplat şi conştientizat că se poate face face un eveniment artistic de ţinută dintr-o manifsetare arhaică cu potenţial descriptiv. Arta insăşi coabitează cu industria de film, completându-se reciproc, direcţionând publicul spre satisfacerea nevoilor şi plăcerilor sale cel puţin în planul imagologic. Vedeta de cinema îşi cheamă suporterii în sala de spectacol. Star-ul îşi determină admiratorii să-l considere un model, o fereastră de proiectare şi reprezentare, un idol care îi poate face să viseze la o lume tangibilă.

    Cea de-a şaptea artă energizează, ea poate să menţină viabilitatea speranţei. Faţă în faţă cu marele ecran ieşim din monotonia cotidiană şi cătăm răspunsuri la acele întrebări care nu au fost încă adresate. Sesizăm diverse tentative regizorale de întoarcere la vechiul film, o rememorare a “vârstei de aur”, de revenire la modul de transmitere a mesajului prin metode şi mijloace mai puţin tehnologizate. Va reuşi cinematografia să se desprindă de consumerismul inoculat maselor şi să revină la menirea sa primordială?

 

    În încheiere vă împărtăşesc o parte din filmele pe care le-am văzut sau revăzut în cursul anului 2015, care mi-au plăcut pur şi simplu.