Sonus Mysterium [2]

     http://masteringthemusicbusiness.ro/

    UCMR-ADA (Uniunea Compozitorlior şi Muzicologilor din România – Asociaţia pentru Drepturile de Autor) este autoritatea naţională abilitată legal să colecteze şi să administreze fondurile băneşti constituite din drepturile de autor de pe teritoriul României, în numele a peste 8.000 de compozitori, dar şi pentru toţi autorii străini a căror muzică este difuzată de radio-urile româneşti. Organismul este acreditat să funcţioneze după modelul societăţilor de gestiune colectivă, la nivel european.

     Consiliul Director al UCMR-ADA deţine puterea supremă de decizie în cadrul asociaţiei şi este format din 14 membrii. În prezent, secţiunile pop, rock, jazz, etno sunt dominate, cu prisosinţă, de membrii trecuţi bine de 50 de ani. Conflictul dintre genraţii, chiar dacă nu este vizibil în spaţiul public, este prezent, din abundenţă, pe site-uri, blog-uri specializate. Laurii gloriei sunt azi de partea generaţiei tinere, de după 1990, care a propulsat România în clasamentul ţărilor exportatoare de muzică, la secţiunea “top hits”. Cei mai mulţi artişti, care au lansat cel puţin un hit internaţional, au cu mult sub 40 de ani. De aici şi milioanele de euro transferate în conturile noii garnituri de artişti români. Tinerii autori critică vehement lipsa de suport pentru orice proiect muzical, la nivel internaţional, venit din partea UCMR-ADA sau altor organisme naţionale abilitate.

     Garda nouă de muzicieni români solicită, în regim de urgenţă, următoarele: 1) o nouă reglementare privind admiterea ca membru şi a modului de exercitare a votului în Consiliul Director UCMR-ADA; 2) modificarea perioadei de 4 ani în care nu poate fi schimbat un membru al acestui consiliu; 3) actualizarea/modificarea statutului consiliului să se facă doar la iniţiativa acestuia; 4) alegerea Preşedintelui UCMR-ADA să fie facă numai de către Consiliul Director; 5) înfiinţarea unui fond special în cuantum de 5% din fondul comun, de care să dispună numai Consiliul Director. 

     Cunoscutul cantautor Florin Chilian a adus acuze probatorii conform cărora UCRMA-ADA şi CREDIDAM fură artiştii cu bună ştiinţă, în vreme ce nimeni (artişti consacraţi) nu adoptă (din teamă) o poziţie publică în care să denunţe aceste practici discriminatorii prin care se „ocultează” sume de milioane de euro care nu ajung în conturile artiştilor, ci sunt cheltuite discreţionar de către conducerea autorităţilor.

     Odată cu trecerea de la faza incipientă la o etapă superioară de dezvoltare a industriei muzicale româneşti, autorii, interpreţii, impresarii nu au ezitat să aducă în centrul atenţiei o gamă largă de probleme care le crează insomnii. Cele mai acute sunt actualizarea şi armonizarea comunitară a legislaţiei în speţă şi a status-urilor organizaţiilor de reprezentare din show-business. Un accent foarte apăsat se pune pe rsepectarea drepturilor de autor şi transparenţa modului de distribuire a banilor proveniţi din aceastea. De aceşti bani se îngrijesc subiecte de drept ce colectează banii în urma difuzării pieselor muzicale, respecvtiv UCMR-ADA şi CREDIDAM.

     Mecanismul drepturilor de autor. Compozitorul scrie un cântec şi apoi îl înregistrează (ca marcă) la UCMR-ADA. Dacă piesa este difuzată la radio sau tv, autorul are dreptul la o sumă de bani urmare a acestei acţiuni. Cu cât este mai mult difuzată, cu atât se înmulţesc banii cîştigaţi de autor. În practică, lucrează evoluează altfel.

     România devine mult mai pitorească atunci când deciziile UCMR-ADA sunt contestate chiar de unii autori, care au votat adoptarea acestora, ca membrii ai acestei organizaţii!?! Oficialii UCMR-ADA au precizat deseori că principiile de repartizare a remuneraţiilor se regăsesc în aquis-ul comunitar implementat la noi. Ce se întâmplă cu banii încasaţi de UCMR-ADA şi CREDIDAM? Aceste autorităţi au dat curs oricărei solicitări adresate de către membrii săi? Adevărul se află undeva pe acest traseu – compozitor (care creează), mass-media (care difuzează) şi UCMR-ADA (care colectează). O soluţie ideală ar consta în înfiinţarea unei site dedicat, ca bază de date, pe un domeniu neutru, în care fiecare parte să vină cu datele pe care le deţine şi să le armonizeze împreună, în baza normelor legale.

     Monitorizarea difuzărilor de muzică este operaţională şi funcţionează în timp real. Identificarea exactă a difuzaării unei lucrări muzicale poate fi viciată numai de eroarea umană. Gestionarea evidenţei tuturor difuzărilor trebuie ferită de orice posibilitate de eroare a factorului uman. În ceea ce priveşte ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), principala corecţie trebuie adusă normelor de constituire a fondurilor. Aceste reglementări pot crea, practic, discriminări pentru unii titulari de drepturi de autor. Recuzita tehnică lasă mult de dorit. Playlist-urile sunt procesate cu aplicaţia Excel, funcţiile acesteia nu sunt tocmai adecvate scopului urmărit. Informatizarea eficientă a acestui mod de lucru este esenţială, vitală şi urgentă. Un software dedicat, chiar şi din import (dacă la noi nu se poate… deşi mă îndoiesc), care să gestioneze integrat, unicat şi cu acces de consultare partajat, poate rezolva ieşirea din impas.

     Organismele de gestionare a drepturilor de autor trebuie să găsească nemijlocit o soluţie mult mai transparentă şi mai eficientă de distribuire a banilor proveniţi din drepturi de autor. De ce este important acest lucru? Numai în anul 2008, ORDA a rulat peste 50 de milioane de euro !?!

     Piaţa muzicală indigenă nu duce lipsă de talente “promiţătoare” sau de artişti care au intrat pe orbita consacrării. Despre personalităţile muzicale, de ieri şi de azi, ce putem spune? Ele sunt aduse în atenţia publicului mult prea rar şi în contexte deloc favorabile.

     Cum facem diferenţa între un „talent” care ştie să rostească o singură propoziţie: „Vreau să devin şi eu (decât) vedetă!”. Iată un imperativ pentru care multe astfel de talente fac orice sacrificiu pentru a-şi atinge scopul. Ce să mai pierdem vremea cu slogane de genul “să lăsăm talentul şi opera artistică să vorbească de la sine!”. După ce scena muzicală a fost colonizată şi după proclamarea statutului de elită cultural-artistică a maneliştilor, asistăm acum la un asediu continuu al industriei muzicale de către talente “cu potenţial”, de tipul “I wanna be a star pe persoană fizică!”.

     Dacă unii manageri se dovedesc a fi ineficienţi în a crea vedete peste noapte, „talentul” apelează la recuzita de relaţii din breasla cu pricina. Chiar dacă au probleme cu ortografia numelui sau vorbesc anagramat ori dezarticulat, „vedetele în devenire” fac un lobby necontenit să se poziţioneze în centrul atenţiei, ce să mai vorbim de cunoştinţe muzicale de bază sau conexe acestora. Un bun amic care prestează servicii de karaoke către populaţie, prin cluburi, mi-a istorisit un scurt dialog cu astfel de tineri: El zice: „Voi ştiţi că trupa Deep Purple cântă pe scenă de peste 40 de ani!”. Răspuns: “Şi n-au murit încă!”.

     Zona de management muzical rămâne, în continuare, populată de indivizi bizari, din ce în ce mai mulţi, pseudo-competenţi, cu un real simţ artistic, care vând muzică la fel de bizară, fără valoare şi pe bani mulţi. Eu nu cred că am avut în ultimii 50 de ani o industrie muzicală veritabilă. Managementul nu s-a ridicat la nivelul creaţiei artistice. Înainte de 1990, opera artistic-muzicală a suplinit lipsa (din raţiuni ideologice) unei industrii muzicale, chiar într-o formă hibridă. După 1990, măsurile de liberalizare economică nu au produs plus-valoare, ci minus-valoare. Nu am avut parte nici măcar de stagnare, ci am parcurs un regres vizibil şi regretabil.

     Statutul de artist! O dilemă existenţială care nu a intrat, nici ea, pe un făgaş al normalităţii. Pe aceeaşi scenă, artistul consacrat prestează alături de artişti debutanţi, complet necunoscuţi, fără pedigree cultural. Artiştii care se respectă, care respectă publicul, nu prestează necondiţionat în club. O mare vedetă nu se întâlneşte la toaletă cu admiratorii săi, nu prestează pe o scenă ad-hoc, la 1 m de spectator. După spectacol, artistul are nevoie de un moment de respiro pentru a se recompune pe sine, el nu poate altfel, să se aşeze la masa rezervată din club (lângă scenă), toropit de oboseală, zâmbind afabil fanilor care îl  fotografiază cu celularele fără încetare.

     Un mega-concert este un eveniment unic pentru că are un subiect unic – atistul protagonist. Relaţia artist-public este inamovibilă, indestructibilă, ea fiind încărcată de energia sacralităţii. Pe de-o parte, publicul depune un efort remarcabil, parcurgând distanţe/obstacole uriaşe pentru a vedea live artistul favorit, totul se transformă într-o zi de sărbătoare, cu totul diferită de zilele obişnuite. De cealaltă parte, un spectacol reuşit, grandios, un “mare concert” este în mod obligatoriu o mare investiţie. Relaţia artist-public nu este una intimă, apropiată, palpabilă (ca în club), ea este una publică, de respect şi adoraţie reciprocă, o unitate de monolit care face posibil actul artistic, aureolat de transa creaţiei.

     Sindromul COLECTIV a revelat adevărul unui fenomen care a fost ignorat deliberat multă vreme – muzicienii „locului” au ca susrsă principală de venit banii proveniţi din concerte, spectacole desfăşurate „oricând şi oriunde”. Tragedia a lovit frontal industria muzicală, îndeosebi zona underground, prin închiderea temporară sau definitivă a multor incinte de diverstiment. Ce soluţie alternativă avem la îndemână în acest caz? Efortul unanim de a crea o platformă de crowdfunding.

     Ce este crowdfunding? O forma evoluată de colectare de fonduri care înlocuieşte sistemul clasic de donaţie cu o metodologie de tip recompensă. Iniţatorii unui proiect creează în jurul lor o reţea ai cărei membrii oferă bani în schimbul serviciilor sau produselor generate de proiect. Dacă observi că mulţi te vor ajuta cu bani pentru proiect, iată un motiv serios pentru punerea lui în practică. Este o sursă de finanţare care cu siguranţă va creşte foarte mult în România.

Sonus Mysterium [1]

     Sonus Mysterium = Taina Sunetului (adaptare din limba latină)

     În premieră, va fi organizată, în Romania, o conferinţă dedicată în exclusivitate industriei muzicale intitulată „Mastering The Music Business”. Aceasta va avea loc în perioada 16-17 februarie şi se adresează tuturor celor care vor să fie conectaţi permanent la noile tendinite din Showbiz-ul mondial. La eveniment sunt invitate personalităţi ale industriei de profil, specialişti reputaţi la nivel internaţional. care vor prezenta poveştile lor de succes.
     Cu precădere, conferinţa “Mastering The Music Business” oferă un cadru adecvat de comunicare artiştilor, profesioniştilor preocupaţi de o informare corectă asupra instrumentelor şi metodelor de lucru care au ca finalitate maximizarea succesului, indiferent de genul şi stilul muzical abordat. În acest spaţiu neconvenşional al schimbului efervescent de idei se aşteaptă o dezbatere coerentă şi coezivă asupra noilor provocări cu care se confruntă industria muzicală, identificarea şi implementarea acelui tip de suport care să susţină adaptarea şi dezvoltarea individuală a muzicienilor, managerilor şi producătorilor. Centrul de greutate al dezbaterii va fi, incontestabil, reţeaua Web, care a restartat show-business-ul din zilele noastre, care a schimbat fundamental scena cotidiană.

     http://masteringthemusicbusiness.ro/ 

     După o atentă şi scrupuloasă documentare am aflat (fără stupoare) că industria muzicală autohtonă nu se simte prea bine. În ceea ce mă priveşte, nu sunt un fervent şi frecvent observator al scenei muzicale romîneşti, în ansamblul său, mă interesează mai mult segmentele de tip nişă precum progresiv rock, jazz& fussion sau forme autentice şi expresive ale curentului world music, iar pe titanii muzicii clasice zis şi simfonice îi ascult mai mult în sala de concert şi mai puţin acasă. Muzica simfonică trăieşte mereu la timpul prezent în ciuda vârstei sale venerabile.

     Dacă privim la România de azi, aşa cum arată ea, violată şi furată, deznaţionalizată, condusă de o castă a imposturii şi incompetenţei, cu o economie care trăieşte de azi pe mâine, constatăm că repetenta clasei – cultura – în speţă creaţia artistic-muzicală, se zbate necontenit să supravieţuiască. Înregimentată într-o piaţă volatilă, dominată de non-valori, muzica românească (tabloidizată şi telenovelizată) nu face altceva decât să-şi retrăiască nostalgic glorioasele vremuri de altă dată.

     Evenimentele muzicale şi-au diminuat considerabil cantitatea, dar mai ales calitatea. Vizualizăm un tablou cu natură moartă în care creatorul este încremenit în proiect, cu pensula în mână. Pe întreaga linie a acestui front se găseşte, tot mai greu, un nucleu care produce plus-valoare. Compozitori, textieri, interpreţi, instrumentişti, ingineri de sunet, scenografi, impresari, producători, distribuitori şi posturi de radio, toate aceste entităţi par a fi ocolite de inspiraţie şi egalitate de şanse. Totul este şablonizat, fără fond, uşor şi repede de îngurgitat. Să fie oare de vină sincretismul sinistru şi odios al acestui talmeş-balmeş “cu de toate” care domneşte impasibil peste societatea românească post-modernă şi post-totalitară?!?

     În privinţa spaţiilor destinate artei spectacolului, putem vorbi de săli, mai degrabă incinte, care nu au o acustică rezonabilă şi dotări compatibile cu secolul XXI. Administratţia centrală şi locală nu a investit prea mult în această direcţie. Cultura şi divertismentul artistic beneficiază, în continuare, de o atenţie minimală. În contrast cu această situaţie, am constatat, cu uşurinţă, o creştere masivă a numărului de cluburi, recte exacerbarea şi transformarea fenomenului “clubbing” într-un mod de viaţă. Abundenţa cluburilor în care se organizează evenimente muzicale a avut un efect de profunzime asupra industriei muzicale, respectiv o concurenţă acerbă între patronii de cluburi. Între aceştia, cei care dispun de resurse financiare suficiente şi care oferă facilităţi multiple pentru organizarea de concerte, dictatează practic pe această piaţă.

     Competiţia inchetiabilă între cluburi, de a organiza cât mai multe concerte posibile într-o unitate de timp dată, a avut/are la bază o întreagă reţea de complicităţi, trafic de influenţă, de mituire, de ocultare a relaţiei dintre patronat şi autoritatea publică. Cazul COLECTIV va rămâne în istorie ca o tragedie comună, de largă intensitate emoţională. Mulţi neaveniţi au intrat abrupt în afacerile de tip clubbing fără a avea vreun habar despre acest gen de interacţiune socială, de petrecere a timpului liber. 

     Acest simptom social a avut consecinţe nefaste pentru public, pentru showbiz. Multe cluburi au fost închise temporar sau definitiv, din motive legale, nu pentru că au oferit condiţii mai puţin confortabile ori au fost administrate deficitar. Concertele în cluburi vor ocupa, în continuare, primul loc pe agenda de turneu a unui artist. Această reţetă este una mai ieftină decât cea de susţinere a concertelor pe scene consacrate, în săli mari de spectacol sau în aer liber. La noi, impresariatul a excelat în organizarea de concerte în cluburi. Acest „exces de zel” se datorează, în bună masură, absenţei unei burse a spectacolelor – box office – pentru toate formele de exprimare artistică, o balanţă cinetică care să funcţioneze ca mecanism de reglare şi contrabalansare a organizării evenimentului artistic pe plaiurile mioritice.

     De ce nu există o bursă a spectacolelor, de ce nu avem săli de spectacol adecvate, confortabile şi utilate la nivelul secolului XXI, deschise oricărei tipologii de public? După ştiinţa mea o astfel de bursă funcţionează în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu… Facem ce facem şi ne lovim implacabil, pentru orice neajuns, de aceeaşi castă politică conducătoare!?!

     În ultimii ani, datorită situaţiei economice dezastruoase, artiştii au ajuns să presteze pe bani puţini. Un artist consacrat, care se “învârte” într-o industrie muzicală aşezată, firească, nu poate fi de acord să concerteze în fiecare sfârşit de saăptămână. Acesta este apanajul artistului aflat la început de drum, care îşi doreşte cu ardoare să performeze, să fie recunoscut ca artist. Absenţa artistului „mare” de pe senă nu poate decît să amplifice mistic momentul de revedere dintre el şi publicul său dedicat, o reacţie, de altfel, reciprocă. Singura condiţie care se impune aici este ca absenţa de pe senă să nu fie mult prea mare pentru că altfel intervine rurina, autosuficienţa, plafonarea.

     Oferta unui impresar, atunci când prezintă un show cu totul nou, captează imediat interesul organizatorilor de spectacole. Un club se bucură de afluenţa unui public numeros dacă reuşeşte să pună în scenă cel puţin un concert pe week-end, adică patru concerte pe lună şi astfel ajungem la 208 concerte pe an. Cum se spune în popor: 10% inspiraţie şi 90% transpiraţie.

     Între produsele muzicale cunoscute şi apreciate, impresarii au reuşit să insereze şi o mare cantitate de diletantism prin promovarea unor proiecte “de doi bani” pe fondul cererii susţinute ale patronilor de club de a avea pe afiş şi noutăţi „absolute”. Pseudo-artiştii se vând la preţuri modice, numai să se vadă pe scenă. Acest lucru a defectat „cotaţia” box-office a artiştilor consacraţi, onorariile acestora începând să scadă în raport cu cele ale no name-urilor.

     Absenţa unei organizaţii structurate care să reprezinte legal şi profesional interesele artiştilor, dar şi cele ale managementului şi impresariatului artistic are, în continuare, efecte negative în perspectiva însănătoşirii industriei muzicale.

     Un spectacol de calitate înseamnă multe ore de transpiraţie şi inspiraţie. Artistul a ajuns azi să petreacă mai puţin timp în sala de repetiţii, în studioul de înregistrări şi mai mult timp pe drumuri. Show-ul memorabil are nevoie de toată atenţia artistului. Astfel că nume celebre ale scenei muzicale internaţionale au o regulă de fier înainte de fiecare spectacol, să nu fie deranjate în nici un fel spre a putea pregăti mental şi fizic prestaţia artistică. Orice concert este în sine un eveniemnt. Artiştii români, dacă tot prestează pe bani puţini, se rezumă la rutina organizării, fără a mai căuta elemente/piese noi pe care să le introducă în reţeta spectacolului.

     Pentru showbiz cine este cea mai importantă verigă: producătorii, managerii, impresarii sau artiştii? În lumea occidentală, de regulă, producătorii sunt piesa de rezistenţă, mai importanţi decât artiştii. În general, artistul român nu câştigă foarte mulţi bani, astfel nu poate plăti prea mult pe chiria unui studio de înregistrări sau timpi de antenă în audio-vizual. De cealaltă parte, producătorul trebuie să aibă în dotare resurse financiare consistente pentru a investi, în primul rând, într-un studio prorpiu. Un studio cu dotare profesională de performanţă presupune o cifră cu minim cinci zerouri (în euro). Însă, datorită tehnologiei IT dedicată zonei muzicale, a devenit foarte popular aşa numitul Home Studio. Întreaga logistică poate oferi suportul pentru realizarea unor piese muzicale de cea mai bună calitate. O melodie de succes presupune un proces amplu, în care se porneşte de la o idee şi se parcurg apoi multe ore de modelare, finisare, nervozitate, lipsă de inspiraţie, seninătate şi voluptate. Atât cât durează transa creaţiei, prevalează calitatea şi nu cantitate.

     Orice posesor de calculator poate “face” muzică şi o poate distribui liber online. Principial, nu este un lucru negativ deoarece nu mai trece prin lanţul consacrat autor-producător-distribuitor. Ceea ce contează azi este promovarea şi vânzarea, şi mai puţin creaţia în sine. Pe o piaţă saturată de ofertă şi în căutarea profitului imediat, proiectele muzicale autentice, de calitate, nu sunt susţinute, ci sunt măturate de proiecte diletantiste, ieftine şi uşor de înghiţit de către public, majoritar alienat.

     Managementul muzical este atât de puţin vizibil în zona calităţii încât ai spune că e sublim dar lipseşte cu desăvârşire. Mai bine sau mai rău, trupele, artiştii însuşi gestionează, în bună măsură, succesul reţetei personale pe piaţa de bunuri muzicale. Noi nu am ajuns încă la ceea ce se întâmplă, de obicei, în arealul artistic occidental. Aici, impresarii, producătorii, patronatul caelor de discuri se împăunează cu laurii gloriei de a fi lansat artişti de succes la nivel naţional sau global. Nu am cunoştinţă ca la noi să se fi întâmplat acest lucru, poate cazul trupei Asia se apropie de reţeta occidentală. În orice caz, degeaba ai tehnologie dacă n-ai specialişti!