Protest de bun simț nr. 600.001

Bine v-am găsit !

O răceală zdravănă mă ține blocat în casă.

Nu pot ieși în stradă, să fiu alături de semenii mei, așa cum am făcut-o din 1990 încoace.

Acesta este protestul meu.

Bravo România, bravo români oriunde v-ați afla !

Lupta continuă !

Doamne, ajută-ne !

Transmiteți mai departe,

Mulțumesc

Sonus Mysterium [3]

    Întreaga suflare artistic-muzicală vrea să fie difuzată la radio. Conform celor mai recente studii în domeniu, cei mai mulţi ascultători de radio sunt amatorii de şlagăre, recte hit-uri. De ce? Toate posturile de radio comerciale se înscriu în curentul „main stream”, care difuzează cu predilecţie hit-uri. Din această cauză, probabil, acestea sunt cele mai fregventate de către radionauţi. Problema spinoasă, în materie de divertisment (în nici un caz de educaţie) este că toate aceste posturi de radio seamănă izbitor între ele din cauza difuzării exclusive de hit-uri. Personal urmăresc posturi de nişă: RockFm, România Cultural, MagicFm.

     Încă de la începuturile radio-ului, antreprenoriatul a sesizat cu dibăcie că publicul cumpără albume muzicale orientându-se preponderent după clasamentele (top-urile) alcătuite de redactorii/prezentatorii de radio. Astfel s-a insistat la maxim pe acest segment al industriei de divertisment şi până la urmă avem posturi radio ce difuzează numai hit-uri transpuse în diverse top-uri.

    Dacă aceste posturi de radio nu au în grila de programe emisiuni informative, nicidecum educative, atunci ele au o singură misiune, aceea de a aduce profit şi astfel toată lumea e fericită. Regula de fier ale posturilor comerciale este aceea ca mulţimea de hit-uri să fie bine definită şi difuzată pe cale de consecinţă. Acest mecanism trebuie înţeles şi asumat de fiecare artist, de echipa care îl susţine.

     O piesă muzicală care este foarte cunoscută are cele mai mari şanse să fie difuzată la radio. În momentul în care piesa selectată, din playlist-urile difuzate, este tot mai solicitată de ascultători, ea se va regăsi în programele zilnice la toate posturile comerciale. Consecinţa acestei reproduceri sau multiplicări constă în apariţia monotoniei, platitudinii şi saturaţiei faţă de un radio-hit. În această zonă putem aprecia dibăcia şi înţelepciunea de care dă dovadă un veritabil animator radio.

     Una din marile încercări ale industriei muzicale este momentul în care artistul este difuzat, în premieră, la radio, în situaţia în care mai toate posturile transmit numai hit-uri. O provocare deloc simplistă pentru artist şi staff-ul său în a-şi elobora o strategie eficientă de promovare (merge şi fără aceasta dacă ai relaţii unde trebuie).

     Tehnologia actuală oferă ascultătorului posibilitatea de a personaliza telefonul mobil, radio-ul din maşină sau de acasă, acces liber la posturi online prin streaming. Radio-ul ca autoritate cotidiană de divertisment, va înceta să existe doar în momentul în care accesul la streming online este posibil şi prin computerul de bord al autovehiculului. Tehnologia avansează cu frecvenţa unui crescendo sustenuto, în vreme ce mulţimea de ascultători scade constant. Dacă am coneiune 3G pot asculta postul favorit în maşină. Ceea ce este îngrijorător nu este neapărat cantitatea de ascultători, ci calitatea acestora.

     Persoanele cu educaţie universitară (fără licenţe/masterate/doctorate piratate sau plagiate) închid primele aparatele de radio deoarece pot opera cu maxim de confort tehnologia actuală, oriunde şi oricând. Din această cauză, de neglijat, managementul trebuie să-şi reamenajeze strategia, să-şi calibreze tirul pe publicul-ţintă, câtă vreme radio-ul îşi pierde din relevanţă.

     În peisajul liric al ştirilor de senzaţie, se vehiculează o cutumă cu iz de pierde-vară, conform căreia dacă nu eşti difuzat la radio nu exişti ca artist, astfel că toată efervescenţa artistică trebuie canalizată pe direcţia facilă, comercială, de a „scoate” numai hit-uri „meseriaşe, criminale şi bestiale”. Avem de-a face cu o eroare la dimensiuni hiperbolice. Muzicianul trebuie să „facă” muzică înainte de toate, să-şi expună şi să-şi împărtăşească trăirile folosind arta sunetelor. De cealaltă parte, radio-ul va alege, el insuşi, care muzici sunt difuzabile şi care nu, aici se situează, de fapt, centrul de putere al acestui mijloc de comunicare în masă.

     Românii nu mai cumpără CD-uri cu grămada. Pentru artişti şi managementul lor, cele mai multe venituri provin din concerte şi din licenţe de autor. Mediul virtual autohton, nu are, după ştiinţa mea, un portal oficial dedicat de unde poţi achiziţiona liber fişiere cu muzică, acestea pot fi găsite şi accesate pe site-uri de tip torrent.

     Dilema existenţială a industriei muzicale româneşti este aceea că românii au tot mai puţini bani pentru a merge frecvent la concerte ori pentru a cumpăra muzică de pe site-uri indigene sau cele de tip iTunes. În ultimii ani fenomenul s-a resimţit acut în industria muzicală, nu pentru că s-au rarefiat oprtunităţile, cauza majoră fiind reducerea consistentă a veniturilor simplilor cetăţeni consumatori de muzică. Putem adăuga aici viteza foarte mare de trafic internautic (cea mai mare din Europa ?!) şi posibilitatea de a descărca liber muzică de pe net.

     Se câştigă foarte bine în industria muzicală? În emisfera occidentală, entităţi de notorietate precum Bilboardʼs Money Makers întocmesc clasamente ale artiştilor sau trupelor care realizează anual venituri de peste 100 de milioane de dolari. Se iau în calcul încasările din vânzările de bilete la concerte, vânzarea de CD/DVD-uri, drepturi de autor şi materiale promoţionale online.

   La nivelul anului 2010, U2 a încasat 108 milioane de dolari, secondată de Bruce “The Boss” Springsteen cu 57 de milioane de dolari şi Madonna cu 47 de milioane. Aceeaşi autoritate previzionează că odată cu scăderea masivă a vânzărilor din showbiz, numărul artiştilor care vor realiza venituri de peste 100 de milioane se va diminua considerabil. Pentru artiştii români, toate aceste date statistice nu sunt altceva decât vise erotice.

     Industria muzicală asistă neputincioasă la fenomenul de masă, de descărcare (copiere) ilegală de produse muzicale în mediul virtual. Mulţi artişti, formaţii, au experimentat postarea online a celui mai nou album, invitând fanii să descarce piesele contra unei sume modice. Rezultatele au fost revelatoare. Albumul a fost descărcat (de pildă) de 100.000 de ori, contra-cost, iar de pe site-urile torrent a fost “dat jos” de 2 milioane de ori. Se desprind două concluzii primare: 1) calitatea muzicii a fost apreciată la suprelativ de fani şi de alţi melomani; 2) descărcarea liberă (de muzică) este cea mai folosită metodă de intrare în posesia unui produs de diverstiment. Prin această modalitate, de a descărca liber muzică, artiştii îşi fac publicitate în mod indirect, ceea ce se poate reflecta şi în numărul de bilete vîndute la concerte.

     Utilizarea ilegală a produselor muzicale – pirateria – poate avea un dublu impact asupra industriei muzicale. Melomanii care descarcă liber muzică de pe net sunt mult mai darnici în a plăti pentru aceasta, ceilalţi, care respectă legea şi nu descarcă ilegal dar liber, nu deschid foarte uşor portofelul atunci când vor să cumpere muzică.

     În ultimii ani, vânzările legale de muzică a avut o traiectorie descendentă, principalii inculpaţi fiind desemnaţi cei care utilizează portalurile specializate în materie de muzică, dar tot în acelaşi mediu online se constată o curbă ascendentă a vânzărilor de fişiere muzicale.

     Începutul noului mileniu poartă amprenta primatului reţelei Web, cea mai deşteaptă invenţie scornită de mintea umană. Odată cu primii paşi, Internet-ul a început să schimbe cutumele lumii moderne, ajungându-se până la stadiul de utopie tehnologică, mai degrabă eu aş numi-o „geneză distructivă” a condiţiei umane, în sensul de nivelare stereotipală a procesuluui cognitiv şi de însingurare a fiinţei umane, care mai nou „socializează” preponderent online.

   Tehnologiile propagate masiv în mediul virtual a adus mult aşteptata prosperitate acelor antreprenori care au contat pe publicitate şi care au făcut pionierat online în acest domeniu. Industria media tradiţională, presa scrisă şi audio-vizuală, s-a aflat în primele tranşee ale acestui front al competiţiei acerbe determinat de economia de piaţă. Ipoteza de lucru „informaţia înseamnă putere” a fost validată cu vârf şi îndesat.

     Presa scrisă şi-a fşcut apariţia cu destulă lentoare şi modestie în mediul online. Publicaţiile tipărite au dispărut pe capete pierzînd monopolul diseminării informaţiei şi a difuzării de publicitate pentru care se încasau sume exorbitante.

   Televiziunea nu se simte nici ea prea bine în coabitarea cu mediul virtual. Înainte de Internet, posturile tv deţineau, la nivel global, monopolul asupra programelor video. Odată cu apariţia site-ului Youtube nu mai există practic nici o limită în privinţa difuzării şi vizionării oricărui program video. Pe cale de consecinţă, fondurile mănoase care se îndreptau spre televiziune s-au diminuat drastic în fiecare zi, astfel că toate canalele tv au fost acaparate treptat de o avalanşă mistuitoare a programelor de tip reality-show şi talk-show, mult mai ieftine decât filmele sau serialele tv.

   Teatrul, cinematografia şi industria muzicală nu au avut nici ele o viaţă uşoară după explozia globală a Internet-ului. La început a fost Napster, un site ce distribuia gratuit piese muzicale. Casele de discuri corporatiste au reuşit, după lupte crâncene, să închidă acest site. În contrapondere, gigantul Apple a venit cu o soluţie surpriză, care a cauzat cedarea controlului, de către companiile monopoliste, către entităţi de tip iTunes. Această nouă formă de shopping, în mediul online, a avut la bază posibilitatea de a cumpăra, la preţuri accesibile, doar o singură melodie, fără a fi obligat să cumperi întregul album. Un model de a face bani frumoşi care este imitat de tot mai multe astfel de magazine virtuale.

     Mai departe, reţeta celor de la Apple a devenit sursă de inspiraţie şi pentru producătorii de film, pentru marile case de film, care au preferat să mărească numărul de distribuitori online, în loc să se  orienteze pe consolidarea unui singur (cel mai puternic) distribuitor. La fel se întâmplă cu mega-corporația Microsoft. Din poziţia de lider absolut, în materie de multi-media, a fost detronat cu brio de Apple. Din cauza dimensiunilor sale globalizante, Microsoft a fost depăşit de noile tendinţe (acces liber la soft-uri dedicate, fără restricţii legale şi financiare), pierzând treptat din notorietate şi relevanţă.

    Unealta numită Internet a schimbat substanţial cursul şi ritmul vieţii cotidiene, a reformatat mijloacele convenţionale de comunicare, a schimbat cursul evoluţiei culturii de masă, a modului de realţionare inter-umană.

     Dacă Internet-ul oferă oportunităţi viabile pentru promovare şi marketing pentru toată suflarea artistică, pentru manageri, impresari, producători, cum se poate exploata această resursă, cu optimă eficienţă? Acest instrument pune în mişcare noi surse de venit către puşculiţa artistului. De pildă, asocierea de imagine (un artist poate reprezenta imaginea unui produs comercial sau mai bine zis proiectarea imaginii produsului în imaginarul colectiv).

    La nivel internaţional se conturează o nouă tendinţă care capătă, cu fiecare zi, valenţele certitudinii. Pentru consumatorii de muzică, viitorul lumincos este asigurat prin abonamentul la un streaming şi accesul la nişe cu muzică de tip cloud.

    ÎN LOC DE CONCLUZIE

  Este de dorit ca un artist să performeze în plan calitativ, nu cantitativ. Pentru coerenţa şi rentabilitatea activităţii sale profesionale, artistul are nevoie de suportul unei echipe care să i se dedice în totalitate. La noi, cei mai mulţi impresari/manageri/producători au mai mulţi artişti în portofoliu. Confortul psihic este vital pentru o evoluţie pozitivă şi performantă a oricărui muzician, instrumentiust, textier care se respectă (şi este respectat). Mai puţine apariţii scenice şi mai mulţi bani plătiţi de cei care vor să-şi vadă artistul preferat, acesta ar fi dezideratul ideal.

     Astăzi se vinde tot mai puţină muzică (artă autentică) şi tot mai multă imagine (simbol abstract). În acest fel, artiştii care evoluează în industria occidentală câştigă sume uriaşe din imaginea publică, construită de profesionişti şi promovată non-stop în spaţiul virtual sau în cel audio-vizual. Pas cu pas industria muzicală românească dă semne vizibile că se îndreaptă spre dezideratul său, o normalitate a eficienţei şi bunăstării.

Sonus Mysterium [2]

     http://masteringthemusicbusiness.ro/

    UCMR-ADA (Uniunea Compozitorlior şi Muzicologilor din România – Asociaţia pentru Drepturile de Autor) este autoritatea naţională abilitată legal să colecteze şi să administreze fondurile băneşti constituite din drepturile de autor de pe teritoriul României, în numele a peste 8.000 de compozitori, dar şi pentru toţi autorii străini a căror muzică este difuzată de radio-urile româneşti. Organismul este acreditat să funcţioneze după modelul societăţilor de gestiune colectivă, la nivel european.

     Consiliul Director al UCMR-ADA deţine puterea supremă de decizie în cadrul asociaţiei şi este format din 14 membrii. În prezent, secţiunile pop, rock, jazz, etno sunt dominate, cu prisosinţă, de membrii trecuţi bine de 50 de ani. Conflictul dintre genraţii, chiar dacă nu este vizibil în spaţiul public, este prezent, din abundenţă, pe site-uri, blog-uri specializate. Laurii gloriei sunt azi de partea generaţiei tinere, de după 1990, care a propulsat România în clasamentul ţărilor exportatoare de muzică, la secţiunea “top hits”. Cei mai mulţi artişti, care au lansat cel puţin un hit internaţional, au cu mult sub 40 de ani. De aici şi milioanele de euro transferate în conturile noii garnituri de artişti români. Tinerii autori critică vehement lipsa de suport pentru orice proiect muzical, la nivel internaţional, venit din partea UCMR-ADA sau altor organisme naţionale abilitate.

     Garda nouă de muzicieni români solicită, în regim de urgenţă, următoarele: 1) o nouă reglementare privind admiterea ca membru şi a modului de exercitare a votului în Consiliul Director UCMR-ADA; 2) modificarea perioadei de 4 ani în care nu poate fi schimbat un membru al acestui consiliu; 3) actualizarea/modificarea statutului consiliului să se facă doar la iniţiativa acestuia; 4) alegerea Preşedintelui UCMR-ADA să fie facă numai de către Consiliul Director; 5) înfiinţarea unui fond special în cuantum de 5% din fondul comun, de care să dispună numai Consiliul Director. 

     Cunoscutul cantautor Florin Chilian a adus acuze probatorii conform cărora UCRMA-ADA şi CREDIDAM fură artiştii cu bună ştiinţă, în vreme ce nimeni (artişti consacraţi) nu adoptă (din teamă) o poziţie publică în care să denunţe aceste practici discriminatorii prin care se „ocultează” sume de milioane de euro care nu ajung în conturile artiştilor, ci sunt cheltuite discreţionar de către conducerea autorităţilor.

     Odată cu trecerea de la faza incipientă la o etapă superioară de dezvoltare a industriei muzicale româneşti, autorii, interpreţii, impresarii nu au ezitat să aducă în centrul atenţiei o gamă largă de probleme care le crează insomnii. Cele mai acute sunt actualizarea şi armonizarea comunitară a legislaţiei în speţă şi a status-urilor organizaţiilor de reprezentare din show-business. Un accent foarte apăsat se pune pe rsepectarea drepturilor de autor şi transparenţa modului de distribuire a banilor proveniţi din aceastea. De aceşti bani se îngrijesc subiecte de drept ce colectează banii în urma difuzării pieselor muzicale, respecvtiv UCMR-ADA şi CREDIDAM.

     Mecanismul drepturilor de autor. Compozitorul scrie un cântec şi apoi îl înregistrează (ca marcă) la UCMR-ADA. Dacă piesa este difuzată la radio sau tv, autorul are dreptul la o sumă de bani urmare a acestei acţiuni. Cu cât este mai mult difuzată, cu atât se înmulţesc banii cîştigaţi de autor. În practică, lucrează evoluează altfel.

     România devine mult mai pitorească atunci când deciziile UCMR-ADA sunt contestate chiar de unii autori, care au votat adoptarea acestora, ca membrii ai acestei organizaţii!?! Oficialii UCMR-ADA au precizat deseori că principiile de repartizare a remuneraţiilor se regăsesc în aquis-ul comunitar implementat la noi. Ce se întâmplă cu banii încasaţi de UCMR-ADA şi CREDIDAM? Aceste autorităţi au dat curs oricărei solicitări adresate de către membrii săi? Adevărul se află undeva pe acest traseu – compozitor (care creează), mass-media (care difuzează) şi UCMR-ADA (care colectează). O soluţie ideală ar consta în înfiinţarea unei site dedicat, ca bază de date, pe un domeniu neutru, în care fiecare parte să vină cu datele pe care le deţine şi să le armonizeze împreună, în baza normelor legale.

     Monitorizarea difuzărilor de muzică este operaţională şi funcţionează în timp real. Identificarea exactă a difuzaării unei lucrări muzicale poate fi viciată numai de eroarea umană. Gestionarea evidenţei tuturor difuzărilor trebuie ferită de orice posibilitate de eroare a factorului uman. În ceea ce priveşte ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), principala corecţie trebuie adusă normelor de constituire a fondurilor. Aceste reglementări pot crea, practic, discriminări pentru unii titulari de drepturi de autor. Recuzita tehnică lasă mult de dorit. Playlist-urile sunt procesate cu aplicaţia Excel, funcţiile acesteia nu sunt tocmai adecvate scopului urmărit. Informatizarea eficientă a acestui mod de lucru este esenţială, vitală şi urgentă. Un software dedicat, chiar şi din import (dacă la noi nu se poate… deşi mă îndoiesc), care să gestioneze integrat, unicat şi cu acces de consultare partajat, poate rezolva ieşirea din impas.

     Organismele de gestionare a drepturilor de autor trebuie să găsească nemijlocit o soluţie mult mai transparentă şi mai eficientă de distribuire a banilor proveniţi din drepturi de autor. De ce este important acest lucru? Numai în anul 2008, ORDA a rulat peste 50 de milioane de euro !?!

     Piaţa muzicală indigenă nu duce lipsă de talente “promiţătoare” sau de artişti care au intrat pe orbita consacrării. Despre personalităţile muzicale, de ieri şi de azi, ce putem spune? Ele sunt aduse în atenţia publicului mult prea rar şi în contexte deloc favorabile.

     Cum facem diferenţa între un „talent” care ştie să rostească o singură propoziţie: „Vreau să devin şi eu (decât) vedetă!”. Iată un imperativ pentru care multe astfel de talente fac orice sacrificiu pentru a-şi atinge scopul. Ce să mai pierdem vremea cu slogane de genul “să lăsăm talentul şi opera artistică să vorbească de la sine!”. După ce scena muzicală a fost colonizată şi după proclamarea statutului de elită cultural-artistică a maneliştilor, asistăm acum la un asediu continuu al industriei muzicale de către talente “cu potenţial”, de tipul “I wanna be a star pe persoană fizică!”.

     Dacă unii manageri se dovedesc a fi ineficienţi în a crea vedete peste noapte, „talentul” apelează la recuzita de relaţii din breasla cu pricina. Chiar dacă au probleme cu ortografia numelui sau vorbesc anagramat ori dezarticulat, „vedetele în devenire” fac un lobby necontenit să se poziţioneze în centrul atenţiei, ce să mai vorbim de cunoştinţe muzicale de bază sau conexe acestora. Un bun amic care prestează servicii de karaoke către populaţie, prin cluburi, mi-a istorisit un scurt dialog cu astfel de tineri: El zice: „Voi ştiţi că trupa Deep Purple cântă pe scenă de peste 40 de ani!”. Răspuns: “Şi n-au murit încă!”.

     Zona de management muzical rămâne, în continuare, populată de indivizi bizari, din ce în ce mai mulţi, pseudo-competenţi, cu un real simţ artistic, care vând muzică la fel de bizară, fără valoare şi pe bani mulţi. Eu nu cred că am avut în ultimii 50 de ani o industrie muzicală veritabilă. Managementul nu s-a ridicat la nivelul creaţiei artistice. Înainte de 1990, opera artistic-muzicală a suplinit lipsa (din raţiuni ideologice) unei industrii muzicale, chiar într-o formă hibridă. După 1990, măsurile de liberalizare economică nu au produs plus-valoare, ci minus-valoare. Nu am avut parte nici măcar de stagnare, ci am parcurs un regres vizibil şi regretabil.

     Statutul de artist! O dilemă existenţială care nu a intrat, nici ea, pe un făgaş al normalităţii. Pe aceeaşi scenă, artistul consacrat prestează alături de artişti debutanţi, complet necunoscuţi, fără pedigree cultural. Artiştii care se respectă, care respectă publicul, nu prestează necondiţionat în club. O mare vedetă nu se întâlneşte la toaletă cu admiratorii săi, nu prestează pe o scenă ad-hoc, la 1 m de spectator. După spectacol, artistul are nevoie de un moment de respiro pentru a se recompune pe sine, el nu poate altfel, să se aşeze la masa rezervată din club (lângă scenă), toropit de oboseală, zâmbind afabil fanilor care îl  fotografiază cu celularele fără încetare.

     Un mega-concert este un eveniment unic pentru că are un subiect unic – atistul protagonist. Relaţia artist-public este inamovibilă, indestructibilă, ea fiind încărcată de energia sacralităţii. Pe de-o parte, publicul depune un efort remarcabil, parcurgând distanţe/obstacole uriaşe pentru a vedea live artistul favorit, totul se transformă într-o zi de sărbătoare, cu totul diferită de zilele obişnuite. De cealaltă parte, un spectacol reuşit, grandios, un “mare concert” este în mod obligatoriu o mare investiţie. Relaţia artist-public nu este una intimă, apropiată, palpabilă (ca în club), ea este una publică, de respect şi adoraţie reciprocă, o unitate de monolit care face posibil actul artistic, aureolat de transa creaţiei.

     Sindromul COLECTIV a revelat adevărul unui fenomen care a fost ignorat deliberat multă vreme – muzicienii „locului” au ca susrsă principală de venit banii proveniţi din concerte, spectacole desfăşurate „oricând şi oriunde”. Tragedia a lovit frontal industria muzicală, îndeosebi zona underground, prin închiderea temporară sau definitivă a multor incinte de diverstiment. Ce soluţie alternativă avem la îndemână în acest caz? Efortul unanim de a crea o platformă de crowdfunding.

     Ce este crowdfunding? O forma evoluată de colectare de fonduri care înlocuieşte sistemul clasic de donaţie cu o metodologie de tip recompensă. Iniţatorii unui proiect creează în jurul lor o reţea ai cărei membrii oferă bani în schimbul serviciilor sau produselor generate de proiect. Dacă observi că mulţi te vor ajuta cu bani pentru proiect, iată un motiv serios pentru punerea lui în practică. Este o sursă de finanţare care cu siguranţă va creşte foarte mult în România.

Sonus Mysterium [1]

     Sonus Mysterium = Taina Sunetului (adaptare din limba latină)

     În premieră, va fi organizată, în Romania, o conferinţă dedicată în exclusivitate industriei muzicale intitulată „Mastering The Music Business”. Aceasta va avea loc în perioada 16-17 februarie şi se adresează tuturor celor care vor să fie conectaţi permanent la noile tendinite din Showbiz-ul mondial. La eveniment sunt invitate personalităţi ale industriei de profil, specialişti reputaţi la nivel internaţional. care vor prezenta poveştile lor de succes.
     Cu precădere, conferinţa “Mastering The Music Business” oferă un cadru adecvat de comunicare artiştilor, profesioniştilor preocupaţi de o informare corectă asupra instrumentelor şi metodelor de lucru care au ca finalitate maximizarea succesului, indiferent de genul şi stilul muzical abordat. În acest spaţiu neconvenşional al schimbului efervescent de idei se aşteaptă o dezbatere coerentă şi coezivă asupra noilor provocări cu care se confruntă industria muzicală, identificarea şi implementarea acelui tip de suport care să susţină adaptarea şi dezvoltarea individuală a muzicienilor, managerilor şi producătorilor. Centrul de greutate al dezbaterii va fi, incontestabil, reţeaua Web, care a restartat show-business-ul din zilele noastre, care a schimbat fundamental scena cotidiană.

     http://masteringthemusicbusiness.ro/ 

     După o atentă şi scrupuloasă documentare am aflat (fără stupoare) că industria muzicală autohtonă nu se simte prea bine. În ceea ce mă priveşte, nu sunt un fervent şi frecvent observator al scenei muzicale romîneşti, în ansamblul său, mă interesează mai mult segmentele de tip nişă precum progresiv rock, jazz& fussion sau forme autentice şi expresive ale curentului world music, iar pe titanii muzicii clasice zis şi simfonice îi ascult mai mult în sala de concert şi mai puţin acasă. Muzica simfonică trăieşte mereu la timpul prezent în ciuda vârstei sale venerabile.

     Dacă privim la România de azi, aşa cum arată ea, violată şi furată, deznaţionalizată, condusă de o castă a imposturii şi incompetenţei, cu o economie care trăieşte de azi pe mâine, constatăm că repetenta clasei – cultura – în speţă creaţia artistic-muzicală, se zbate necontenit să supravieţuiască. Înregimentată într-o piaţă volatilă, dominată de non-valori, muzica românească (tabloidizată şi telenovelizată) nu face altceva decât să-şi retrăiască nostalgic glorioasele vremuri de altă dată.

     Evenimentele muzicale şi-au diminuat considerabil cantitatea, dar mai ales calitatea. Vizualizăm un tablou cu natură moartă în care creatorul este încremenit în proiect, cu pensula în mână. Pe întreaga linie a acestui front se găseşte, tot mai greu, un nucleu care produce plus-valoare. Compozitori, textieri, interpreţi, instrumentişti, ingineri de sunet, scenografi, impresari, producători, distribuitori şi posturi de radio, toate aceste entităţi par a fi ocolite de inspiraţie şi egalitate de şanse. Totul este şablonizat, fără fond, uşor şi repede de îngurgitat. Să fie oare de vină sincretismul sinistru şi odios al acestui talmeş-balmeş “cu de toate” care domneşte impasibil peste societatea românească post-modernă şi post-totalitară?!?

     În privinţa spaţiilor destinate artei spectacolului, putem vorbi de săli, mai degrabă incinte, care nu au o acustică rezonabilă şi dotări compatibile cu secolul XXI. Administratţia centrală şi locală nu a investit prea mult în această direcţie. Cultura şi divertismentul artistic beneficiază, în continuare, de o atenţie minimală. În contrast cu această situaţie, am constatat, cu uşurinţă, o creştere masivă a numărului de cluburi, recte exacerbarea şi transformarea fenomenului “clubbing” într-un mod de viaţă. Abundenţa cluburilor în care se organizează evenimente muzicale a avut un efect de profunzime asupra industriei muzicale, respectiv o concurenţă acerbă între patronii de cluburi. Între aceştia, cei care dispun de resurse financiare suficiente şi care oferă facilităţi multiple pentru organizarea de concerte, dictatează practic pe această piaţă.

     Competiţia inchetiabilă între cluburi, de a organiza cât mai multe concerte posibile într-o unitate de timp dată, a avut/are la bază o întreagă reţea de complicităţi, trafic de influenţă, de mituire, de ocultare a relaţiei dintre patronat şi autoritatea publică. Cazul COLECTIV va rămâne în istorie ca o tragedie comună, de largă intensitate emoţională. Mulţi neaveniţi au intrat abrupt în afacerile de tip clubbing fără a avea vreun habar despre acest gen de interacţiune socială, de petrecere a timpului liber. 

     Acest simptom social a avut consecinţe nefaste pentru public, pentru showbiz. Multe cluburi au fost închise temporar sau definitiv, din motive legale, nu pentru că au oferit condiţii mai puţin confortabile ori au fost administrate deficitar. Concertele în cluburi vor ocupa, în continuare, primul loc pe agenda de turneu a unui artist. Această reţetă este una mai ieftină decât cea de susţinere a concertelor pe scene consacrate, în săli mari de spectacol sau în aer liber. La noi, impresariatul a excelat în organizarea de concerte în cluburi. Acest „exces de zel” se datorează, în bună masură, absenţei unei burse a spectacolelor – box office – pentru toate formele de exprimare artistică, o balanţă cinetică care să funcţioneze ca mecanism de reglare şi contrabalansare a organizării evenimentului artistic pe plaiurile mioritice.

     De ce nu există o bursă a spectacolelor, de ce nu avem săli de spectacol adecvate, confortabile şi utilate la nivelul secolului XXI, deschise oricărei tipologii de public? După ştiinţa mea o astfel de bursă funcţionează în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu… Facem ce facem şi ne lovim implacabil, pentru orice neajuns, de aceeaşi castă politică conducătoare!?!

     În ultimii ani, datorită situaţiei economice dezastruoase, artiştii au ajuns să presteze pe bani puţini. Un artist consacrat, care se “învârte” într-o industrie muzicală aşezată, firească, nu poate fi de acord să concerteze în fiecare sfârşit de saăptămână. Acesta este apanajul artistului aflat la început de drum, care îşi doreşte cu ardoare să performeze, să fie recunoscut ca artist. Absenţa artistului „mare” de pe senă nu poate decît să amplifice mistic momentul de revedere dintre el şi publicul său dedicat, o reacţie, de altfel, reciprocă. Singura condiţie care se impune aici este ca absenţa de pe senă să nu fie mult prea mare pentru că altfel intervine rurina, autosuficienţa, plafonarea.

     Oferta unui impresar, atunci când prezintă un show cu totul nou, captează imediat interesul organizatorilor de spectacole. Un club se bucură de afluenţa unui public numeros dacă reuşeşte să pună în scenă cel puţin un concert pe week-end, adică patru concerte pe lună şi astfel ajungem la 208 concerte pe an. Cum se spune în popor: 10% inspiraţie şi 90% transpiraţie.

     Între produsele muzicale cunoscute şi apreciate, impresarii au reuşit să insereze şi o mare cantitate de diletantism prin promovarea unor proiecte “de doi bani” pe fondul cererii susţinute ale patronilor de club de a avea pe afiş şi noutăţi „absolute”. Pseudo-artiştii se vând la preţuri modice, numai să se vadă pe scenă. Acest lucru a defectat „cotaţia” box-office a artiştilor consacraţi, onorariile acestora începând să scadă în raport cu cele ale no name-urilor.

     Absenţa unei organizaţii structurate care să reprezinte legal şi profesional interesele artiştilor, dar şi cele ale managementului şi impresariatului artistic are, în continuare, efecte negative în perspectiva însănătoşirii industriei muzicale.

     Un spectacol de calitate înseamnă multe ore de transpiraţie şi inspiraţie. Artistul a ajuns azi să petreacă mai puţin timp în sala de repetiţii, în studioul de înregistrări şi mai mult timp pe drumuri. Show-ul memorabil are nevoie de toată atenţia artistului. Astfel că nume celebre ale scenei muzicale internaţionale au o regulă de fier înainte de fiecare spectacol, să nu fie deranjate în nici un fel spre a putea pregăti mental şi fizic prestaţia artistică. Orice concert este în sine un eveniemnt. Artiştii români, dacă tot prestează pe bani puţini, se rezumă la rutina organizării, fără a mai căuta elemente/piese noi pe care să le introducă în reţeta spectacolului.

     Pentru showbiz cine este cea mai importantă verigă: producătorii, managerii, impresarii sau artiştii? În lumea occidentală, de regulă, producătorii sunt piesa de rezistenţă, mai importanţi decât artiştii. În general, artistul român nu câştigă foarte mulţi bani, astfel nu poate plăti prea mult pe chiria unui studio de înregistrări sau timpi de antenă în audio-vizual. De cealaltă parte, producătorul trebuie să aibă în dotare resurse financiare consistente pentru a investi, în primul rând, într-un studio prorpiu. Un studio cu dotare profesională de performanţă presupune o cifră cu minim cinci zerouri (în euro). Însă, datorită tehnologiei IT dedicată zonei muzicale, a devenit foarte popular aşa numitul Home Studio. Întreaga logistică poate oferi suportul pentru realizarea unor piese muzicale de cea mai bună calitate. O melodie de succes presupune un proces amplu, în care se porneşte de la o idee şi se parcurg apoi multe ore de modelare, finisare, nervozitate, lipsă de inspiraţie, seninătate şi voluptate. Atât cât durează transa creaţiei, prevalează calitatea şi nu cantitate.

     Orice posesor de calculator poate “face” muzică şi o poate distribui liber online. Principial, nu este un lucru negativ deoarece nu mai trece prin lanţul consacrat autor-producător-distribuitor. Ceea ce contează azi este promovarea şi vânzarea, şi mai puţin creaţia în sine. Pe o piaţă saturată de ofertă şi în căutarea profitului imediat, proiectele muzicale autentice, de calitate, nu sunt susţinute, ci sunt măturate de proiecte diletantiste, ieftine şi uşor de înghiţit de către public, majoritar alienat.

     Managementul muzical este atât de puţin vizibil în zona calităţii încât ai spune că e sublim dar lipseşte cu desăvârşire. Mai bine sau mai rău, trupele, artiştii însuşi gestionează, în bună măsură, succesul reţetei personale pe piaţa de bunuri muzicale. Noi nu am ajuns încă la ceea ce se întâmplă, de obicei, în arealul artistic occidental. Aici, impresarii, producătorii, patronatul caelor de discuri se împăunează cu laurii gloriei de a fi lansat artişti de succes la nivel naţional sau global. Nu am cunoştinţă ca la noi să se fi întâmplat acest lucru, poate cazul trupei Asia se apropie de reţeta occidentală. În orice caz, degeaba ai tehnologie dacă n-ai specialişti!

Arta la superlativ – Cinematografia

La mulți ani !

Bine v-am găsit în 2016

    APOLOGIA CELEI DE-A ŞAPTEA ARTE

    La sfârșitul anului 1895, Frații Lumiere prezentau, într-o cafenea pariziană, în premieră mondială, primele imagini în mișcare, astfel venea pe lume cea de-a șaptea artă – cinematografia. După mai bine de 100 de ani vorbim astăzi despre o industrie ce produce anual zeci de mii de filme, acumulând în conturile sale miliarde de dolari, un veritabil fenomen cultural de masă la scară planetară.

    Cele mai vechi imagini în mișcare datează  din 1888 și prezintă secvențe din grădina familiei Whitley din suburbia Roundhay, o suburbie a orașului Leeds din Marea Britanie, surprinse pe peliculă de către Louise Le Prince.

    La 28 decembrie 1895, Auguste și Louis Lumiere aduceau în fața publicului curios prima proiecție de imagini animate, filmate și proiectate cu aparatul special construit în acest scop, denumit cinematographe. Pelicula a surprins ieșirea muncitorilor din fabrica de aparate de fotografiat din Lyon, al cărei proprietar era Antoine Lumiere.

    La acea vreme, această invenție a fost tratată cu animozitate, beneficiind de critici sordide ce îi prevesteau sfârșitul în mai puțin de 6 luni de zile. În ciuda criticilor acide din presa scrisă, publicul amator de cinema creștea vertiginos. De atunci și până azi s-au produs peste un milion de filme, industria cinematografică se autointitulează o afacere de zeci de miliarde de dolari anual (pianul folosit în „Casablanca” s-a vândut în 2014 la suma de 3,5 milioane de dolari), iar procesarea digitală a înlocuit cu glorioasa peliculă de celuloid.

    În 1896, cea de-a șaptea artă a trecut oceanul fiind foarte bine primită, în special în cercurile mondene și ale oamenilor de afaceri care au simțit imediat uriașa oportunitate care le este acum la îndemână. Aşa s-a născut neobosita rivalitate franco-americană în materie de cinematografie.

    În 1902, iluzionistul Georges Melies inventa tehnica trucajului și sistemul de lanternă magică prin care se realizau iluziile optice. Apoi, în 1903 este difuzat primul film western american intitulat “The Great Train Robbery”.

    Producţiile cinematografice se mută treptat din sălile de cafenea în spații special amenajate numite “nickel odeon”. Pe teritoriul SUA, la 1908, existau deja 10.000 de astfel de cinematografe. În 1910, demarează producția de filme la Hollywood, în primul studio de film al Companiei Nestor, în vreme ce la New York sunt inaugurate Universal Studios. În această perioadă apar și primele publicății tematice și primele tabloide de show-bizz. Este conceptualizat şi livrat spre consum statutul de “star de cinema”. Pionierii acestui nou statut social au fost Mary Pickford, Gloria Swanson şi Rudolph Valentino, a cărui moarte subită a declanșat o veritabilă isterie în masă.

    Anul 1915 aduce cu sine lansarea pe marile ecrane super-producției “Nașterea unei națiuni” sub bagheta magică a regizorului David Wark Griffith. Se taie panglica inaugurală a colosului United Artist Corporation, care va produce (finanța) majoritatea filmelor mute de succes ale epocii, având ca fondatori pe actorii Douglas Fairbank, Mary Pickford şi Charlie Chaplin alături de regizorul David Wark Griffith, considerat părintele cinematografiei americane. Compania United Artist s-a constituit mai mult ca o mişcare de eliberare a actorilor şi regizorilor din zona de influenţă deloc confortabilă a autoritarilor patroni care controlau cu o mână de fier studiourile de film și marile afaceri cinematografice.

    În a doua decadă a secolului XX, apar primele super-producții care au avut ca rezultat adevărate pelerinaje către sălile de cinema. Sunt difuzate acum primele producții western semnate de John Ford sau prima proiecție a filmului Nosferatu. În Franța, regizorul Abel Gance propune spre vizionare prima producție care îl are ca subiect principal pe Napoleon, iar în Rusia proaspăt comunizată, devenită URSS, regizorul Serghei Eisenstein finalizează super-producția “Crucișătorul Potemkin”, un film emblematic pentru mașinăria sovietică de propagandă.

    Pe această piață emergentă a cinematografiei își fac apariția companiile de film mamut precum Metro-Goldwyn-Mayer, Paramount Pictures, Columbia, Warner Bros. dar şi Walt Disney. Acestea dețineau studiouri, cinematografe, puteau distribui nemijlocit filmele, astfel arta cinematografică preia înfățișarea unei veritabile industrii, fiind structurată  după schemele logice de business, de unde și termenul de “show-business”.

    Se rafinează tehnicile de filmare, de captare, procesare și redare a sunetului, precum și tehnicile de montaj, apar noi formule conceptuale pentru regie și scenariu, mai apoi pentru ilustrația muzicală. Cinema-ul, cinematografia, treptat, primește un nume nou – “cea de a șaptea artă”, având ca sursă de inspirație literatura, filosofia, teatrul, pictura, sculptura, muzica. Această formulă magică a vrăjit, hipnotizat marea majoritate a iubitorilor de film, având ulterior un impact consistent și profund asupra culturii de masă, asupra culturii populare globale.

    Lumea filmului lansează pe piață marca înregistrată Hollywood ca pe o mare uzină de vise – visul american – succesul de box-office asigurat de vedetele de cinema (mega-staruri), au transformat arta cinematografică într-o industrie cu acte în regulă.

    În 1928, se dă startul epocii de aur a animației, Walt Disney realizează primul film animat mut ce îl are ca protagonist pe Mickey Mouse. În anii ce vor urma reputatul creator american devine cuvântul sinonim la desene animate, astfel că după aproape 90 de ani de la înființare, compania lui Walt Disney valorează 42 miliarde de dolari.

    Începând cu 1929, Academia Americană de Film recompensează creația artistică prin acordarea anuală a premiilor Oscar. Comisia de jurizare evaluează mesajul filmului, arta interpretativă, tehnicile folosite în exprimare și producția de ansamblu. Critica de specialitate sau votul popular au produs mai multe topuri, unele s-a ținut cont de premii, de succesul la public sau de valoarea artistică a producțiilor. De pildă mega-producțiile “Ben Hur” (1959) și “Titanic” (1997) au luat fiecare câte 11 premii Oscar. Mai departe, “S-a întâmplat într-o noapte” (1934), “Zbor deasupra unui cuib de cuci” (1975) şi “Tăcerea mieilor” (1991) au câștigat câte 5 premii Oscar. “Casablanca” (1942), Seria “Godfather”, “Lista lui Schindler” (1993), “Pulp Ficton” (1994), “Războiul Stelelor” (1980) sau “Stăpânul inelelor” (2003) au fost votate de public drept cele mai bune filme. Academia Americană de Film a introdus în top și  super-producțiile “Cetățeanul Kane” (1941), “Pe aripile vântului” (1939),  “Cântând în ploaie” (1952) și “Lawrence al Arabiei” (1962). Institutul Britanic de Film a adăugat “Vertigo” (1958), “La Règle du jeu” (1939), “Tokyo Monogatari” (1953), “2001: A Space Odyssey” (1968), “Crucişătorul Potemkin” (1925), “Sunrise” (1927) şi “8½” (1963).

  De cealaltă parte a oceanului, în Europa, arta cinematografică cunoaște un amplu proces de primenire prin apariția școlilor și a curentelor – expresionismul german, exaltarea ruso-sovietică sau realismul poetic prezent în opera regizorală a lui Jean Renoir, Rene Claire, Marcel Carne.

    Instaurarea nazismului în inima Europei are ca efect plecarea în exil american a bine-cunoscuților regizori Fritz Lang, Billy Wilder şi Robert Siodmak. După terminarea celui de-al doilea război mondial, scena de film europeană este dominată de neorealismul italian.

    Începând cu 1950 se lansează Festivalul de la Cannes, loc de întâlnire pentru toată crema artei cinematografice europene dar și non-europene până astăzi. În 1951, la Cannes creația japoneză de film face furori, adjudecându-și marele premiu cu filmul “Rashomon”. Tot aici se vor afirma în anii următori noile valuri ale creatorilor de film în varianta suedeză și franceză. Totul culminează cu lansarea pe piață a mega-starurilor de tip european Brigitte Bardot sau Jean Gabin.

   Treptat filmul de artă pierde din aderența sa la public, în primul rând din cauza costurilor exorbitante de producție, în favoarea producțiilor de divertisment, aventură, horror sau Science-Fiction. Regia de film cunoaște, începând cu 1960, mari schimbări prin apariția filmelor de autor ale marilor cineaști Bergman, Lang, Tarkovsky, Hitchcock,  Cassavetes, Lelouch, Polanski, Truffaut, Spielberg, Coppola, Scorsese, Almodovar, Visconti, Pasolini, Bertolucci, Fellini, Antonioni. În SUA, deceniul șase al secolului XX, este marcat de apariția "monştrilor sacri" Marlon Brando, Elizabeth Taylor, Marilyn Monroe, a marilor cineaști, Howard Hawks, John Huston, Nicholas Ray, şi a super-producțiilor. După 1970, explodează filmul independent și noul cinema american, prin filme ca “Easy Rider”, “Once upon a time in the West”, “Little Big Man”, care spun la revedere clișeelor western á la John Wayne, sau prin “2001: Odiseea spaţială” a lui Stanley Kubrick. Apare o nouă generație de cineaști,  Francis Ford Coppola, Steven Spielberg, George Lucas.

    Cinematografia ajunge astfel să fie dominată de componenta financiară în detrimentul celei artistice – obținerea unui profit maxim – cea de a șaptea artă începând să semene mai mult a marketing decât a creație artistică datorită produselor derivate, a legislației box-office, a parcurilor de distracții tematice și spațiilor  multiplex. Cinema-ul devine tot mai mult atașat de audiovizual.

    GLORIA FILMULUI ROMÂNESC

    Filmul românesc a făcut primii pași la începutul secolului XX, parcursul său de începător a fost unul anevoios îndeosebi din cauza lipsei resurselor financiare. În această parte de lume, deschizătorii acestui front cultural au fost Grigore Brezeanu, Jean Georgescu, Jean Mihail şi Jean Negulescu.

  Prima producție românească de film a fost proiectată pe marile ecrane în 1912, intitulată “Independența României – Războiul româno-turc 1877” sub bagheta regizorală a lui Grigore Brezeanu.

    În 1948, odată cu instaurarea dictaturii proletariatului, industria cinematografică este naționalizată. Până în 1990, producțiile românești de film poartă, invariabil, amprenta ideologică a dictaturii opresive comuniste. Totuși, în acest context potrivnic, filmul românesc a propus telespectatorilor săi spre vizionare numeroase capodopere, premiate pe scenele internaționale.

    În pofida învățământului ideologic marxist-leninist care trebuia asimilat de întreaga suflare a ţării și a unei cenzuri nemiloase, realizatorii de film au lansat pe marile ecrane garnituri (de aur) de actori care au reușit, prin prestația interpretativă, să dea celei de-a șaptea arte ceea ce i se cuvine, să ofere iubitorilor de film o oază de normalitate într-un ocean ideologic represiv al dictaturii comuniste. Titanii scenei teatrale și cinematografice au creat adevărate școli de actorie și regie de film, predând mai departe ștafeta excelenței artistice.

    După 1990, cinematografia românească parcurge sinuos mai multe trasee experimentale sub deviza “artă pentru artă”. Începând cu anul 2000, preluând empatic starea de bulversare emoțională și de manipulare mediatică a societății, filmul accentuează tonurile realismului într-o atmosferă de austeritate consensuală.

    Anul 2005 marchează un eveniment mult așteptat, autorii de film împreună cu operele lor au început să câștige premii la concursurile și festivalurile internaționale. La Cannes, “Moartea domnului Lăzărescu” regizat de Cristi Puiu primește Premiul "Un Certain Regard", “A fost sau n-a fost” (2006) de Cornel Porumboiu este premiat cu distincția “Camera d'Or”, iar producția “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” semnată de Cristian Mungiu câștigă “Palme d’Or” în 2007, alături de “California Dreamin” de Cristian Nemescu ce obține Premiul Un "Certain Regard". Corneliu Porumboiu câștigă cu “Poliţist, adjectiv”, în 2009, premiul FIPRESCI - Fédération Internationale de la Presse Cinématographique şi premiul juriului la secțiunea "Un Certain Regard". Cristian Mungiu cu “După dealuri” câștigă, în 2012, noi premii la Festivalul de la Cannes - pentru scenariu şi pentru cea mai bună interpretare feminină. Ultimul mare premiu a fost obținut în 2013 de filmul “Poziţia copilului” de Călin Peter Netzer care a prim “Ursul de Aur” la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin.

    Filmul contemporan a fost convertit în industrie cinematografică deoarece a beneficiat, încă de la începuturi, de infuzii masive de capital, în special de către oligopolul american. Treptat, publicul de film se “emancipează” ajungându-se la afişarea unor noi mentalităţi. Vechea sală de cinema (“nickel odeon”) ni se înfăţişează astaăzi ca un templu al divertismentului, un dom în care se întâmplă spectacole audio-vizuale cu totul speciale ale celei de a şaptea arte.

    Viziunea umană a contemplat şi conştientizat că se poate face face un eveniment artistic de ţinută dintr-o manifsetare arhaică cu potenţial descriptiv. Arta insăşi coabitează cu industria de film, completându-se reciproc, direcţionând publicul spre satisfacerea nevoilor şi plăcerilor sale cel puţin în planul imagologic. Vedeta de cinema îşi cheamă suporterii în sala de spectacol. Star-ul îşi determină admiratorii să-l considere un model, o fereastră de proiectare şi reprezentare, un idol care îi poate face să viseze la o lume tangibilă.

    Cea de-a şaptea artă energizează, ea poate să menţină viabilitatea speranţei. Faţă în faţă cu marele ecran ieşim din monotonia cotidiană şi cătăm răspunsuri la acele întrebări care nu au fost încă adresate. Sesizăm diverse tentative regizorale de întoarcere la vechiul film, o rememorare a “vârstei de aur”, de revenire la modul de transmitere a mesajului prin metode şi mijloace mai puţin tehnologizate. Va reuşi cinematografia să se desprindă de consumerismul inoculat maselor şi să revină la menirea sa primordială?

 

    În încheiere vă împărtăşesc o parte din filmele pe care le-am văzut sau revăzut în cursul anului 2015, care mi-au plăcut pur şi simplu.