În anii ’80 soseşte „ora islamului”, un demers politic ce îşi clamează cu tărie originile şi care urmăreşte să oblojească rănile provocate de antioccidentalism. „Islamul transformă religia în ideologie de luptă şi de eliberare. El cheamă la o repliere pe trecutul glorios (vârsta de aur a islamului), exilat în scopuri politice dar nu cunoscut cu adevărat, nici gândit şi nici înţeles” [ANNE-MARIE DELCOMBRE – Islamul]. Părinţii acestei evoluţii sunt membrii mişcării create în Egipt, în 1928, „Fraţii musulmani”. Revoluţia iraniană a imâm-ului Khomeyni, în 1979, a reprezentat o intensificare evidentă a islamismului. „Fundamentalismul urma să ofere o utopie de schimb, un refugiu identar, un nou orizont maselor populare, victime ale dificultăţilor tot mai mari prezentate de viaţa cotidiană. Deoarece discursurile despre edificare naţională, dezvoltare, socialism şi «marea naţiune arabă» nu reuşiseră să le schimbe condiţia socială, de ce să nu se încreadă în noii predicatori ce atribuiau dificultăţile fiecăruia influenţei nefaste a modelului occidental (şi, deci, a modernităţii)?” [ANNE-MARIE DELCOMBRE – Islamul].
Războiul dintre Iran şi Irak, început în 1980, a fost vizualizat ca o luptă a islamismului împotriva arabismului, avându-i ca protagonişti pe islamistul Khomeyni, ayatollah (posesor al unui nivel de cunoştinţe religioase recunoscut de întreaga masă a credincioşilor), nearab, musulman şiit, opozant al arabismului şi Saddam Hussein, ofiţer irakian arab, laic, adept al modernizării. Khomeyni intenţiona să transforme Iranul într-un soi de Vatican al islamismului, fără graniţe politice. Saddam urmărea unificarea arabilor fără frontiere, chiar prin forţa armelor. Invazia din Kuweit (1990) s-a declanşat în numele jihad-ului, războiul sfânt.
Întreaga lume musulmană cunoaşte astăzi două tendinţe : islam fundamentalist şi islam modernist. În secolul XVIII, mişcarea integristă condusă de al-Wahhâb promovează ideea unei întoarceri la izvoare, revenirea la islamul originar. În secolul XIX, curentul este propagat în India, iar în secolul XX apare mişcarea Fraţilor Musulmani (1928). Teza principală era: Coranul trebuie să fie unica constituţie a statelor islamice. În 1954, mişcarea se dizolvă oficial, însă adepţii săi acţionează pe cont propriu. În 1982, Siria trebuie să facă faţă unei răzmeriţe religioasă organizată de Fraţii Musulmani, acţiune înecată în sânge de preşedintele Hafez al-Assad. Fraţii Musulmani se prezintă ca o „mişcare puternic structurată, intransigentă, profund masculină şi xenofobă. Nu e tolerată nici o deschidere către Occident (...) Occidentul însemană Satana” [ANNE-MARIE DELCOMBRE – Islamul].
Islamul modernist reformator conchide că nu armele şi războiul sfânt îi vor reda prestigiul şi strălucirea de odinioară, ci modul de a gândi şi privi problemele. Iniţiatorul său a fost afghanul Jamâl al-Dîn Al-Afghâni, dispărut în 1897. Împreună cu discioplii săi, toţi intelectuali, încearcă să regândească şi să reformeze isalmul. Este vorba de mişcarea Salafiyya. În viziunea reformistă, „islamul este tolerant şi raţional; nu e ostil progresului şi acceptă inovaţiile tehnice din Occident, ba chiar le devansează.” [ANNE-MARIE DELCOMBRE – Islamul]. Această reactualizare a credinţei din vechime presupune o purificare a islamului de superstiţii şi tradiţii comune tuturor musulmanilor.
Corespondenţa termenului „cult”, din limba română în limba arabă, este „ibada”, ceea ce înseamnă practici rituale, practici de cult. Termenul face referire la o anumită formă de instituţionalizare a practicilor religioase, aşa cum pot fi regăsite în creştinism prin intermediul bisericii şi a ierarhiei religioase. „La origine însă, termenul «cult» înseamna ceea ce înseamnă şi «ibada»: forma de manifestare a unei credinţe religioase, prin acte sau abţineri de la acte, astlfel spus, ritual, practici rituale.” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam].
Ritualul musulman este strâns legat de credinţă, o credinţă în care prevalează ideea unui Dumnezeu atotputernic, fără intermediari, fără asociaţi. Sacralizarea personalităţii lui Muhammad prin cultul „sfinţilor” în islam (marabutism) determină pe cel credincios să minimizeze distanţa uriaşă ce îl desparte de Creator. Îndeplinirea conştiincioasă a obligaţiilor rituale îi asigură individului mult dorita pace sufletească. Alocând o cantitate însemnată de resurse pentru îndeplinirea acestui obiectiv, omul pierde însă o bună parte din timpul său cu „cele lumeşti”.
Îndeplinirea aceloraşi îndatoriri ale credinţei de către toţi musulmanii are ca rezultat o anume omogenizare, o coeziune între toţi membrii aceleiaşi comunităţi. Această funcţie a ritualului de exprimare a ataşamentului faţă de comunitate, faţă de un anume sistem socio-cultural poate da întâietate sentimentului religios la nivelul fiecărui individ, „o serie de practici rituale supravieţuiesc în islam chiar după pierderea credinţei.” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam].
Ceremonialul religios, în islam, se realizează obligatoriu în comun, precum „rugăciunea zilei de vineri”. Această practică rituală, care ocupă un loc central în Coran, este considerată „un argument principal în susţinerea ideii că islamul apare ca o religie citadină, şi nu una beduină: ritualul este legat de moschee, şi aceasta nu putea exista decât în grupările de citadini.” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam].
Între obligaţiile rituale esenţiale ale islamului precum mărturia de credinţă, rugăciunea, postul, pelerinajul, dania – reglementate de legislaţia musulmană în baza Coranului şi a Hadith (spusele şi faptele Profetului), datoria comunitară fundamentală este jihad-ul. Acest termen este tradus prin „«război sfânt», dar care înseamnă în arabă «efort», «luptă».” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam]. Această componentă a credinţei islamice rezidă în „lupta împotriva necredincioşilor până la instaurarea islamului pe întreg pământul. O asemenea intrepretare, sprijinită şi de cuvintele din Coran: «Ucideţi necredincioşii oriunde s-ar afla» (9,5) este evaluată, în perspectiva creştinismului, ca o dovadă a caracterului eminamente agresiv al religiei islamice. Într-o altă interpretare, este vorba de o mobilizare a colectivităţii pentru a rezista unei ameninţări sau unei agresiuni exterioare. Oricum, jihad-ul este menţionat printre obligaţiile rituale fundamentale.” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam].
Pentru majoritatea musulmanilor, îndeplinirea riguroasă a acestor practici ritualice reperezintă un exerciţiu al stăpânirii de sine, de voinţă, de autodisciplină. Musulmanii mai emancipaţi văd în aceasta o formă de practică religioasă a maselor, a poporului de rând, a celor incapabili să compileze misterul relaţiei dintre om şi divinitate. Majoritatea reglementărilor se referă la bărbaţi, femeile fiind scutite de post atunci când alăptează, iar rugăciunea în comun nu este o obligaţie pentru ele. Femeile musulmane „se roagă în general mai puţin decât bărbaţii, în schimb ele sunt cele care întreţin cultul «sfinţilor», ele cultivă suprestiţiile şi magia împotriva cărora ortodoxia islamică nu oboseşte să lupte. În general, religiozitatea feminină este mai concretă, mai bogată în manifestări şi mai săracă în interiorizare.” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam]. 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu