În ultima lună a anului celebrăm
evenimente cruciale care marchează inexorabil istoria națiunii române.
La 1 decembrie 1918, Adunarea din Alba Iulia pecetluia unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Maramureș, Transilvania, Banat, Crișana, și Sătmarul cu Regatul României. Astfel,"pohta" voievodului Mihai Viteazul, care a unit sub sceptrul său, la 1600, provinciile
românești, s-a împlinit sub coroana Regelui Ferdinand.
Protestele “Străzii”, din perioada 16-25
decembrie 1989,
au avut ca rezultat căderea regimului comunist. România a fost singura țară
din blocul comunist care a trecut printr-o revoluție violentă și
în care conducătorii comuniști au fost executați.
Abdicarea tânărului Rege Mihai I la finele
anului 1947 este consemnată ca un eveniment previzibil în viziunea contemporanilor
epocii. În fond, regele era ultimul lider care reprezenta regimul de dinainte
de al Doilea Război Mondial în întreaga Europă Centrală și de Est. În ședința
extraordinară din 30 decembrie 1947 a Cabinetului, Petru Groza a declarat: „ (...)
monarhia era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru şi că
(...) poporul a făcut azi un divorț și decent, și elegant de monarhie. (...)
Vom îngriji ca fostul rege să plece liniștit pentru ca nimeni să nu poată avea
un cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul vremurilor, s-a
retras". La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească țara , urmat la peste o săptămână, de principesele
Elisabeta de România și Ileana de Habsburg.
La 30 decembrie țara
lui Eminescu devine Republica Populară Română până la adoptarea unei
noi constituții ce proclama Republica Socialistă România, la 21
august 1965. Imediat după semnarea de către regele Mihai I a
actului de abdicare, comuniștii au proclamat în aceeași zi instaurarea Republicii
Populare Române. Acest act politic nu era expresia unei voințe populare, liber
exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup politic și anume cel al
comuniștilor, care urmăreau de fapt aducerea țării la starea de obediență față
de Uniunea Sovietică și transformarea sa într-un stat totalitar.
În 1918, românii au dobândit libertatea
națională. Prin trecerea provinciilor lor de sub stăpânirea a două imperii
absolutiste la o monarhie constituțională, au fost asigurate libertatea socială
și libertățile individuale, ceea ce a determinat un progres ascendent al noului
stat România. Dictatura carlistă și cea antonesciană, cel de Al Doilea Război
Mondial au atentat la libertățile individuale și la cele de grup, iar dictatura
comunistă a dinamitat fundamentele democrației autentice.
Revoluția din decembrie 1989 a permis
redobândirea unei libertăți naționale reale faţă de imperiul sovietic, prin
desprinderea de Tratatul de la Varșovia și de CAER (piața comună a statelor comuniste est-europene). Românii au obținut
libertățile politice, sociale și religioase împrejmuite de zidurile unui sistem
totalitar opresiv, dar și libertăți individuale, între care cea a cuvântului și
a circulației au fost simțite de fiecare cetățean.
Generația din 1918 a schimbat istoria,
sprijinindu-se pe acea solidaritatea umană ce urmărește un ideal comun: unirea
românilor. Combustibilul care a întreținut flacăra revoltei din decembrie 1989
a constituit-o solidaritatea împotriva unui dușman comun: regimul comunist.
Cea mai mare provocare a tranziției
postcomuniste a fost asumarea libertății individuale în respectul libertății
celuilalt. Trecerea de la spiritul colectivist la spiritul comunitar, născut
din adeziunea liber consfințită la un proiect comun, s-a dovedit mult mai
dificilă decât ne-am așteptat.
După integrarea euroatlantică a României coeziunea
intrinsecă a societății romanești a fost înlocuită cu un alt tip de coeziune,
construită în cadrul unui sistem mafiot, în care loialitatea faţă de statul
cetățenilor a fost înlocuită cu loialitatea faţă de absolutismul instituțional,
în care șefii redistribuiau subordonaților o parte din beneficiile obținute
din șpaga primită de la companiile comerciale private, care realizau profituri
nemeritate din afaceri cu statul.
Sistemul mafiot instaurat în România are la
bază o uriașă rețea de structuri oligarhice create în primii ani după 1989 prin reactivarea nomenclaturii și securității comuniste, generalizată prin
dorința de îmbogățire rapidă și a lipsei de reacție a unei societăți lipsite de
valori morale. Perpetuarea sistemului mafiot s-a sprijinit, în principal, pe
promovarea unor persoane incompetente profesional și corupte, manipulabile prin
șantaj, în fruntea majorității instituțiilor statului, inclusiv a celor abilitate să lupte
împotriva corupției.
Mișcările populare din ultimii ani,
îndeosebi din acest an, au izvorât din disperarea faţă de furtul generalizat al
resurselor naționale, din dificultatea de a găsi o soluție practică de a stopa corupția și viața de huzur în care se scaldă tagma conducătorilor. Formula de
rezolvare a cererilor legitime ale STRĂZII este încă învăluită de confuzie, o confuzie
“întreținută” asupra persoanelor culpabile și instituțiile pe care aceștia
le-au reprezentat (Guvern, Parlament, administrație, justiție), precum
și prin extinderea prezumției de vinovăție asupra persoanelor competente și
corecte din aceste instituții, ceea ce a generat un deficit gigantic de
încredere la nivel național.
Reconectarea românilor din ţară și a celor din afara hotarelor naționale poate fi refăcută doar printr-o nouă solidaritate
în jurul unui mare proiect istoric național, care să ne ajute să devenim ceea
ce ar trebui să fim: o ţară prosperă și
respectată.
„A vorbi despre limba în care gândești, a
gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a
vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu
poate fi decât exprimată în limba română. … Ce patrie minunată este această
limbă! Ce nuanță aparte îmi dau seama că ea are! Această observație, această
relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă.”
„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar
fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de
intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel
decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de
pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de
pământ și de piatră.
Numele patriei este tot patrie. O patrie
fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru
mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de
aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.”
“Cinstea vieții mele și idealul vieții mele
sunt acelea de a fi așternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând
sufletul ţării. Visul vieții mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării
mele când îi este sete de un vin și de un viu.”
Nichita Stănescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu