Mistica islamică este foarte atrasă de ceea ce maximizează cultul negativ (abținerea de la acte), în raport cu cultul pozitiv. Ortodocşii islamici sunt mai puţin atraşi de diversele forme de asceză, precum postul şi veghea până la limita suportabilităţii ori celibatul, care nu sunt deloc văzute cu ochi buni.
Modernitatea „nu favorizează îndeplinirea unor obligaţii rituale, cum ar fi rugăciunea la ore fixe, cu practicile de purificare pe care aceasta le pretinde. Mai puţin încă este favorabilă îndeplinirii prescripţiilor viaţa dusă de musulmanii, din ce în ce mai numeroşi, care trăiesc în societăţi nemusulmane. S-a observat că aceşti emigranţi tind să înlocuiască unele obligaţii rituale mai greu de îndeplinit, cum este rugăciunea, postul Ramadanului, pentru ca măcar în felul acesta să-şi afirme identitatea şi să păstreze legăturile comunitare.” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam]. Condiţiile de zi cu zi îşi pun pretutindeni amprenta asupra modului în care musulmanii îndeplinesc sau nu obligaţiile lor rituale. Pentru aceia dintre ei care manifestă o anumită delăsare faţă de religie, conformarea la formele exterioare de manifestare a acesteia reprezintă un mijloc de afirmare a solidarităţii de familie, de grup, de naţiune, de spectrul larg al comunităţii islamice.
Credinţa unică, practicile rituale unice, legislaţia unică definesc apartenenţa la o comunitate unică – umma. „Cuvântul arab «umma» este pus de către unii în legătură cu umm «mamă» şi este interpretat ca referire la o «comunitate matrice». În Coran, umma înseamnă «popor», «comunitate», cu sensul de comunitate destinată mântuirii, dar şi de «popor» în general (de pildă, când se spune că Dumnezeu a trimis fiecărui popor un profet care să-l îndrume pe calea cea dreaptă). În prima parte a activităţii profetice a lui Muhammad, arabii apar ca o umma căreia i s-a trimis un mesager pentru a-i arăta drumul izbăvirii.” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam].
Unitatea islamului se bazează în primul rând pe Coran, apoi pe hadith, tradiţia legată faptele Profetului şi în cele din urmă pe al-ijmaa, „consensul comunităţii”. Această ultimă sursă învederează „spusele Profetului conform cărora «comunitatea mea nu va cădea niciodată de acord întru greşeală». Este vorba aici de o comunitate constituită pe temeiuri religioase, o comunitate cu vocaţie mondială, care exclude orice principiu, orice particularism bazat pe ideea de rasă, de trib, de naţiune, etc. De aceea, nu numai în direcţia sa fundamentalistă, islamul de astăzi condamnă mişcările naţionaliste ca reprezentând o trădare a idealului originar al comunităţii islamice. Teritoriul islamului, «casa islamului» daru l-islam este conceput ca o «casă a păcii» căreia i se opune restul lumii, «casa războiului» daru l-harb. Deoarece, după spusele Profetului, «toţi musulmanii sunt fraţi», pe teritoriul pe care domneşte legislaţia islamică n-ar trebui să existe nici frontiere şi nici vămi.” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam].
În ceea ce priveşte sorgintea islamică părerile sunt împărţite. Se spune că nu toţi musulmanii sunt arabi şi nu toţi arabii sunt musulmani. „Dacă se acceptă că cifra actuală a musulmanilor arabi şi arabizaţi (marile cuceriri din primul secol al islamului) nu depăşeşte 100 de milioane, aceasta nu înseamnă mai mult de o zecime din populaţia musulmană totală, apreciată la 1,2 miliarde.” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam]. În prezent asistăm la o extindere a comunităţilor musulmane minoritare, cele aflate în ţări care nu se află sub jurisdicţia islamului. „Cam 1 din 15 locuitori de pe pământ este un musulman minoritar (cam 1 din 5 locuitori ai planetei este musulman).” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam].
Dogma islamică aboleşte orice distincţie de ordin rasial, iar raţiuni de ordin lingvistic, istoric şi geografic fac ca arabii să rămână în continuare centrul spiritual al lumii islamice. Respectul faţă de rasa arabă, în incinta egalităţii şi unităţii, se datorează faptului că limba arabă este cea în care a fost revelat Coranul, singura utilizată în scopuri liturgice.
Apartenenţa la o religie unică nu exclude diversitatea născută din varietatea circumstanţelor politice, sociale, istorice ori geografice. Deosebirile în sânul comunităţii musulmane sunt evidente. Această comunitate s-a scindat de timpuriu în sunniţi, şiiţi şi kharagiţi, individualizând principiile promovate în legătură cu conducerea califatului după dispariţia lui Muhammad. Legislaţia canonică ce guvernează comunitatea musulmană cuprinde şcoli juridice sau „rituri”, remarcabile datorită interpretărilor proprii ce nu ating problemele esenţiale. „În teologia islamică există divergenţe de opinii care interesează îndeosebi mişcarea intelectuală (şi politică într-o anume măsură) din secolele de aur ale culturii islamice (îndeosebi secolele IX-XII). Disputele şi reflexele lor ulterioare nu-şi găsesc ecou în rândul maselor largi de musulmani. Unele diferenţe de practică religioasă se manifestă în comportamentul misticilor islamului. Prin aceste deosebiri, prin organizarea în confrerii, se introduc particularisme în sânul comunităţii pe care islamul ortodox nu le admite.” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam].
Problematica relaţiei dintre religie şi puterea politică, dintre stat şi civilizaţia materială a acaparat centrul dezbaterilor din lumea musulmană contemporană. Spre deosebire de creştinism, islamul „monitorizează” toate sferele vieţii politice, economice, sociale şi nu admite o separare a spiritului de temporal. În această perspectivă, islamul apare, atât ca religie a izbăvirii individuale, preocupată de destinul etern al omului, cât şi ca model normativ al unui polis ce poartă amprenta sacrului. Islamul exprimă simultan aspiraţii eterne şi nevoi practice ale adepţilor săi. Asemeni religilor monoteiste, islamul accentuează nemurirea sufletului, viaţa eternă. Organizarea societăţii în ansamblul ei se realizează pe fundaţia Coranului şi a Învăţăturilor Profetului, impregnând astfel în mentalul colectiv nevoia de transcendenţă. „Relaţia dintre religie şi putere este raportată adesea la relaţia dintre Coran şi modelul de cetate ideală pe care îl reprezenta Medina în vremea Profetului. Acest model se prelungeşte pentru unii în societatea condusă de aşa-numiţii califi «bine ghidaţi» (ar-raşidun), iar pentru şiiţi, în personalitatea şi opera politică a imamilor.” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam].
În islam nu există noţiunea de „biserică”, de organizare a sacerdoţiului. Instituţional, problema dintre religie şi puterea politică se derulează în următorul context: „ 1) În ce măsură funcţia de conducător al comunitaţii reprezintă sau nu o investitură religioasă?; 2) Care este aparatul reprezentativ al puterii religioase cu care puterea politică poate să întreţină relaţii ?” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam]. Dimensiunea religios-politic este tratată distinctiv în funcţie de perioadele istorice şi zonele geografice ale Imperiului islamic. Gruprile etnice care devin parte a imperiului, acced în interior împreună cu propriile tradiţii de organizare, cu propriile instituţii, urmărind particparea lor la actul de decizie al puterii centrale, pe care îl marchează cu amprenta lor specifică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu