Vinovații fără „vină” [2]

      După evenimentele din decembrie 1989, după starea de grație trăită de români în „Piața Universității” în 1990, după mineriadele devastatoare care au traumatizat psihicul colectiv,după revoltele de stradă din 2012, Revoluția COLECTIVă este consecința acumulării unor sume de frustrări și nemulțumiri ca efect direct politicilor promovate de guvernământ, la nivelul administrației centrale și locale.

Distrugerea economiei naționale a demarat în 1990, când „eminentul” profesor Prim-ministru „emanat” Petre Roman declara că industria românească este un „morman de fier vechi”. A urmat suita de privatizări păguboase, care mai de care mai secretizate, care au avut ca rezultat pierderea principalelor resurse naturale şi a mecanismelor promovării unor politici naționale de către însuși statul român. Am asistat la veritabilă strategie de falimentare şi vânzare la preţuri simbolice a marilor întreprinderi, acestea sfârșind, în mare parte, prin a fi demolate devenind peste noapte veritabile perle imobiliare.

Dezindustrializarea, demolarea structurii vechilor cooperative agricole, devalizarea sistemului de irigații, distrugerea sistemului național de transporturi, înstrăinarea sistemului de poștă și telecomunicații, corporatizarea sistemului bancar sunt principalele consecințe ale politicianismului abuziv, arogant și discreționar, care a produs pauperizarea și segregarea românilor, o națiune manipulată intensiv, un popor transformat în populație.

În acest context, România a devenit o piață de desfacere pentru afacerile străine, care au ajuns să impună prețuri de monopol (peste media europeană), cartelizând piața și sărăcind populația. Politicile „de stat”, în această direcție, au beneficiat de ignoranța și neputința românilor, servind cu promptitudine și devotament interesele străine.

Politica anti-socială este evidentă prin lipsa locurilor de muncă, prin promovarea sinecurilor, a nepotismului, a incompetenței, prin statuarea ca unic criteriu de selecție a loialității față de interesul politic al partidului, a rețelelor de influență și a „famigliilor” locale, singurele atu-uri care asigură un loc de muncă bine plătit și confortabil. O consecință similară a fost produsă și de lipsa unor politici publice de armonizare a cererii pieței muncii cu oferta educațională. Lipsa surselor de venituri a lovit în plex condiția românilor.

      În prima decadă post-decembristă, guvernanții au aprobat pensionări en-gros, proaspeții pensionari fiind ademeniți și aburiți cu salarii compensatorii în loc să fie călăuziți spre noi locuri de muncă. Peste noapte, decidenții politici s-au lamentat cu nonșalantă nevinovăție de povara grea ce apasă pe grumazul bugetului de asigurări sociale, recte sunt mai mulți pensionari și asistați sociali decât cei care „trag la șaibă”. Politica de tip dâmbovițean a triumfat încă dată prin politicile sale păguboase.

În aceste condiții și la îndemnul călăuzitor, mobilizant, al prea-cinstiților și luminaților diriguitori (președinte, premier), oamenii au luat calea pribegiei pentru a produce plus-valoare pentru alte state, privând economia românească de resurse intelectuale și materiale semnificative.

Sistemul de sănătate nu a scăpat nici el de gândirea înțeleaptă și competentă a politicilor luminate. Au fost închise spitale și alte unități medicale, în loc să fie actualizate tehnologic. Rezultatul ?! Starea noastră de sănătate s-a depreciat. Începând cu 2010, durata medie de viață în România s-a diminuat cu 3,5 ani față de 1989, una dintre cele mai mici la nivel european, românii având cei mai puțini medici la mia de locuitori.

            Situația demografică este jalnică. Institutul Național de Statistică (INS) arăta în 1990 că avem 2,2 copii la o femeie fertilă, iar în 2014 înregistram 1,4 copii. Cea mai însemnată creștere a ratei natalității fiind înregistrată la nivelul comunităților sărace. Noii născuți proveniți de aici reușesc să supraviețuiască într-un număr tot mai scăzut, în principal, din cauza lipsei de cultură medicală a părinților.

     Un raport recent al Organizației Națiunilor Unite (ONU), intitulat „Prospecte demografice globale”, aduce vești negative pentru români. În 2100, populația României va ajunge la 10,7 milioane, aceasta va fi atât de îmbătrânită încât ceasul biologic se poate opri imprevizibil. În viitorii 100 de ani (2000-2100) populația se va înjumătății. Dacă în perioada 1990-1995, longevitatea românilor atingea 70 de ani, se estimează că, începând cu 2050 până în 2100, aceasta să ajungă la 86 de ani.

         Problema demografică este una dintre cele mai critice cu care ne confruntăm astăzi. Până acum, clasa politică, guvernanții nu au dat semnale concrete că există o preocupare serioasă în acest sens. Laboratoarele de strategii ale aparatului politic nu produc strategii pentru nu există viziunea, competența de care este nevoie sau poate că ele de fapt nu există și se lucrează la modul „hei rupist” ca până în prezent.

        Declinul demografic va avea consecințe extrem de negative pentru prezentul și mai ales pentru viitorul societății românești. Este nevoie de o politică sănătoasă, viguroasă, profilactică, aplicată pentru a remedia aceste disfuncționalități. Cine va clădi viitorul acestei națiuni? Cât de nocive sunt mișcările extremiste care militează pentru abolirea căsătoriei, a familiei, care promovează avortul ori homosexualitatea? Respectăm libertatea de conștiință, libertatea de alegere și asociere, dar ce vom face peste 50 de ani cu fondul de pensii? Cum ar putea să arate România fără nou-născuți, fără familie?