Sorin Buzdugan's blog: ianuarie 2016

La mulți ani !

Bine v-am găsit în 2016

APOLOGIA CELEI DE-A ŞAPTEA ARTE

La sfârșitul anului 1895, Frații Lumiere prezentau, într-o cafenea pariziană, în premieră mondială, primele imagini în mișcare, astfel venea pe lume cea de-a șaptea artă – cinematografia. După mai bine de 100 de ani vorbim astăzi despre o industrie ce produce anual zeci de mii de filme, acumulând în conturile sale miliarde de dolari, un veritabil fenomen cultural de masă la scară planetară.

Cele mai vechi imagini în mișcare datează din 1888 și prezintă secvențe din grădina familiei Whitley din suburbia Roundhay, o suburbie a orașului Leeds din Marea Britanie, surprinse pe peliculă de către Louise Le Prince.

La 28 decembrie 1895, Auguste și Louis Lumiere aduceau în fața publicului curios prima proiecție de imagini animate, filmate și proiectate cu aparatul special construit în acest scop, denumit cinematographe. Pelicula a surprins ieșirea muncitorilor din fabrica de aparate de fotografiat din Lyon, al cărei proprietar era Antoine Lumiere.

La acea vreme, această invenție a fost tratată cu animozitate, beneficiind de critici sordide ce îi prevesteau sfârșitul în mai puțin de 6 luni de zile. În ciuda criticilor acide din presa scrisă, publicul amator de cinema creștea vertiginos. De atunci și până azi s-au produs peste un milion de filme, industria cinematografică se autointitulează o afacere de zeci de miliarde de dolari anual (pianul folosit în „Casablanca” s-a vândut în 2014 la suma de 3,5 milioane de dolari), iar procesarea digitală a înlocuit cu glorioasa peliculă de celuloid.

În 1896, cea de-a șaptea artă a trecut oceanul fiind foarte bine primită, în special în cercurile mondene și ale oamenilor de afaceri care au simțit imediat uriașa oportunitate care le este acum la îndemână. Aşa s-a născut neobosita rivalitate franco-americană în materie de cinematografie.

În 1902, iluzionistul Georges Melies inventa tehnica trucajului și sistemul de lanternă magică prin care se realizau iluziile optice. Apoi, în 1903 este difuzat primul film western american intitulat “The Great Train Robbery”.

Producţiile cinematografice se mută treptat din sălile de cafenea în spații special amenajate numite “nickel odeon”. Pe teritoriul SUA, la 1908, existau deja 10.000 de astfel de cinematografe. În 1910, demarează producția de filme la Hollywood, în primul studio de film al Companiei Nestor, în vreme ce la New York sunt inaugurate Universal Studios. În această perioadă apar și primele publicății tematice și primele tabloide de show-bizz. Este conceptualizat şi livrat spre consum statutul de “star de cinema”. Pionierii acestui nou statut social au fost Mary Pickford, Gloria Swanson şi Rudolph Valentino, a cărui moarte subită a declanșat o veritabilă isterie în masă.

Anul 1915 aduce cu sine lansarea pe marile ecrane super-producției “Nașterea unei națiuni” sub bagheta magică a regizorului David Wark Griffith. Se taie panglica inaugurală a colosului United Artist Corporation, care va produce (finanța) majoritatea filmelor mute de succes ale epocii, având ca fondatori pe actorii Douglas Fairbank, Mary Pickford şi Charlie Chaplin alături de regizorul David Wark Griffith, considerat părintele cinematografiei americane. Compania United Artist s-a constituit mai mult ca o mişcare de eliberare a actorilor şi regizorilor din zona de influenţă deloc confortabilă a autoritarilor patroni care controlau cu o mână de fier studiourile de film și marile afaceri cinematografice.

În a doua decadă a secolului XX, apar primele super-producții care au avut ca rezultat adevărate pelerinaje către sălile de cinema. Sunt difuzate acum primele producții western semnate de John Ford sau prima proiecție a filmului Nosferatu. În Franța, regizorul Abel Gance propune spre vizionare prima producție care îl are ca subiect principal pe Napoleon, iar în Rusia proaspăt comunizată, devenită URSS, regizorul Serghei Eisenstein finalizează super-producția “Crucișătorul Potemkin”, un film emblematic pentru mașinăria sovietică de propagandă.

Pe această piață emergentă a cinematografiei își fac apariția companiile de film mamut precum Metro-Goldwyn-Mayer, Paramount Pictures, Columbia, Warner Bros. dar şi Walt Disney. Acestea dețineau studiouri, cinematografe, puteau distribui nemijlocit filmele, astfel arta cinematografică preia înfățișarea unei veritabile industrii, fiind structurată după schemele logice de business, de unde și termenul de “show-business”.

Se rafinează tehnicile de filmare, de captare, procesare și redare a sunetului, precum și tehnicile de montaj, apar noi formule conceptuale pentru regie și scenariu, mai apoi pentru ilustrația muzicală. Cinema-ul, cinematografia, treptat, primește un nume nou – “cea de a șaptea artă”, având ca sursă de inspirație literatura, filosofia, teatrul, pictura, sculptura, muzica. Această formulă magică a vrăjit, hipnotizat marea majoritate a iubitorilor de film, având ulterior un impact consistent și profund asupra culturii de masă, asupra culturii populare globale.

Lumea filmului lansează pe piață marca înregistrată Hollywood ca pe o mare uzină de vise – visul american – succesul de box-office asigurat de vedetele de cinema (mega-staruri), au transformat arta cinematografică într-o industrie cu acte în regulă.

În 1928, se dă startul epocii de aur a animației, Walt Disney realizează primul film animat mut ce îl are ca protagonist pe Mickey Mouse. În anii ce vor urma reputatul creator american devine cuvântul sinonim la desene animate, astfel că după aproape 90 de ani de la înființare, compania lui Walt Disney valorează 42 miliarde de dolari.

Începând cu 1929, Academia Americană de Film recompensează creația artistică prin acordarea anuală a premiilor Oscar. Comisia de jurizare evaluează mesajul filmului, arta interpretativă, tehnicile folosite în exprimare și producția de ansamblu. Critica de specialitate sau votul popular au produs mai multe topuri, unele s-a ținut cont de premii, de succesul la public sau de valoarea artistică a producțiilor. De pildă mega-producțiile “Ben Hur” (1959) și “Titanic” (1997) au luat fiecare câte 11 premii Oscar. Mai departe, “S-a întâmplat într-o noapte” (1934), “Zbor deasupra unui cuib de cuci” (1975) şi “Tăcerea mieilor” (1991) au câștigat câte 5 premii Oscar. “Casablanca” (1942), Seria “Godfather”, “Lista lui Schindler” (1993), “Pulp Ficton” (1994), “Războiul Stelelor” (1980) sau “Stăpânul inelelor” (2003) au fost votate de public drept cele mai bune filme. Academia Americană de Film a introdus în top și super-producțiile “Cetățeanul Kane” (1941), “Pe aripile vântului” (1939), “Cântând în ploaie” (1952) și “Lawrence al Arabiei” (1962). Institutul Britanic de Film a adăugat “Vertigo” (1958), “La Règle du jeu” (1939), “Tokyo Monogatari” (1953), “2001: A Space Odyssey” (1968), “Crucişătorul Potemkin” (1925), “Sunrise” (1927) şi “8½” (1963).

De cealaltă parte a oceanului, în Europa, arta cinematografică cunoaște un amplu proces de primenire prin apariția școlilor și a curentelor – expresionismul german, exaltarea ruso-sovietică sau realismul poetic prezent în opera regizorală a lui Jean Renoir, Rene Claire, Marcel Carne.

Instaurarea nazismului în inima Europei are ca efect plecarea în exil american a bine-cunoscuților regizori Fritz Lang, Billy Wilder şi Robert Siodmak. După terminarea celui de-al doilea război mondial, scena de film europeană este dominată de neorealismul italian.

Începând cu 1950 se lansează Festivalul de la Cannes, loc de întâlnire pentru toată crema artei cinematografice europene dar și non-europene până astăzi. În 1951, la Cannes creația japoneză de film face furori, adjudecându-și marele premiu cu filmul “Rashomon”. Tot aici se vor afirma în anii următori noile valuri ale creatorilor de film în varianta suedeză și franceză. Totul culminează cu lansarea pe piață a mega-starurilor de tip european Brigitte Bardot sau Jean Gabin.

Treptat filmul de artă pierde din aderența sa la public, în primul rând din cauza costurilor exorbitante de producție, în favoarea producțiilor de divertisment, aventură, horror sau Science-Fiction. Regia de film cunoaște, începând cu 1960, mari schimbări prin apariția filmelor de autor ale marilor cineaști Bergman, Lang, Tarkovsky, Hitchcock, Cassavetes, Lelouch, Polanski, Truffaut, Spielberg, Coppola, Scorsese, Almodovar, Visconti, Pasolini, Bertolucci, Fellini, Antonioni. În SUA, deceniul șase al secolului XX, este marcat de apariția "monştrilor sacri" Marlon Brando, Elizabeth Taylor, Marilyn Monroe, a marilor cineaști, Howard Hawks, John Huston, Nicholas Ray, şi a super-producțiilor. După 1970, explodează filmul independent și noul cinema american, prin filme ca “Easy Rider”, “Once upon a time in the West”, “Little Big Man”, care spun la revedere clișeelor western á la John Wayne, sau prin “2001: Odiseea spaţială” a lui Stanley Kubrick. Apare o nouă generație de cineaști, Francis Ford Coppola, Steven Spielberg, George Lucas.

Cinematografia ajunge astfel să fie dominată de componenta financiară în detrimentul celei artistice – obținerea unui profit maxim – cea de a șaptea artă începând să semene mai mult a marketing decât a creație artistică datorită produselor derivate, a legislației box-office, a parcurilor de distracții tematice și spațiilor multiplex. Cinema-ul devine tot mai mult atașat de audiovizual.

GLORIA FILMULUI ROMÂNESC

Filmul românesc a făcut primii pași la începutul secolului XX, parcursul său de începător a fost unul anevoios îndeosebi din cauza lipsei resurselor financiare. În această parte de lume, deschizătorii acestui front cultural au fost Grigore Brezeanu, Jean Georgescu, Jean Mihail şi Jean Negulescu.

Prima producție românească de film a fost proiectată pe marile ecrane în 1912, intitulată “Independența României – Războiul româno-turc 1877” sub bagheta regizorală a lui Grigore Brezeanu.

În 1948, odată cu instaurarea dictaturii proletariatului, industria cinematografică este naționalizată. Până în 1990, producțiile românești de film poartă, invariabil, amprenta ideologică a dictaturii opresive comuniste. Totuși, în acest context potrivnic, filmul românesc a propus telespectatorilor săi spre vizionare numeroase capodopere, premiate pe scenele internaționale.

În pofida învățământului ideologic marxist-leninist care trebuia asimilat de întreaga suflare a ţării și a unei cenzuri nemiloase, realizatorii de film au lansat pe marile ecrane garnituri (de aur) de actori care au reușit, prin prestația interpretativă, să dea celei de-a șaptea arte ceea ce i se cuvine, să ofere iubitorilor de film o oază de normalitate într-un ocean ideologic represiv al dictaturii comuniste. Titanii scenei teatrale și cinematografice au creat adevărate școli de actorie și regie de film, predând mai departe ștafeta excelenței artistice.

După 1990, cinematografia românească parcurge sinuos mai multe trasee experimentale sub deviza “artă pentru artă”. Începând cu anul 2000, preluând empatic starea de bulversare emoțională și de manipulare mediatică a societății, filmul accentuează tonurile realismului într-o atmosferă de austeritate consensuală.

Anul 2005 marchează un eveniment mult așteptat, autorii de film împreună cu operele lor au început să câștige premii la concursurile și festivalurile internaționale. La Cannes, “Moartea domnului Lăzărescu” regizat de Cristi Puiu primește Premiul "Un Certain Regard", “A fost sau n-a fost” (2006) de Cornel Porumboiu este premiat cu distincția “Camera d'Or”, iar producția “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” semnată de Cristian Mungiu câștigă “Palme d’Or” în 2007, alături de “California Dreamin” de Cristian Nemescu ce obține Premiul Un "Certain Regard". Corneliu Porumboiu câștigă cu “Poliţist, adjectiv”, în 2009, premiul FIPRESCI - Fédération Internationale de la Presse Cinématographique şi premiul juriului la secțiunea "Un Certain Regard". Cristian Mungiu cu “După dealuri” câștigă, în 2012, noi premii la Festivalul de la Cannes - pentru scenariu şi pentru cea mai bună interpretare feminină. Ultimul mare premiu a fost obținut în 2013 de filmul “Poziţia copilului” de Călin Peter Netzer care a prim “Ursul de Aur” la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin.

Filmul contemporan a fost convertit în industrie cinematografică deoarece a beneficiat, încă de la începuturi, de infuzii masive de capital, în special de către oligopolul american. Treptat, publicul de film se “emancipează” ajungându-se la afişarea unor noi mentalităţi. Vechea sală de cinema (“nickel odeon”) ni se înfăţişează astaăzi ca un templu al divertismentului, un dom în care se întâmplă spectacole audio-vizuale cu totul speciale ale celei de a şaptea arte.

Viziunea umană a contemplat şi conştientizat că se poate face face un eveniment artistic de ţinută dintr-o manifsetare arhaică cu potenţial descriptiv. Arta insăşi coabitează cu industria de film, completându-se reciproc, direcţionând publicul spre satisfacerea nevoilor şi plăcerilor sale cel puţin în planul imagologic. Vedeta de cinema îşi cheamă suporterii în sala de spectacol. Star-ul îşi determină admiratorii să-l considere un model, o fereastră de proiectare şi reprezentare, un idol care îi poate face să viseze la o lume tangibilă.

Cea de-a şaptea artă energizează, ea poate să menţină viabilitatea speranţei. Faţă în faţă cu marele ecran ieşim din monotonia cotidiană şi cătăm răspunsuri la acele întrebări care nu au fost încă adresate. Sesizăm diverse tentative regizorale de întoarcere la vechiul film, o rememorare a “vârstei de aur”, de revenire la modul de transmitere a mesajului prin metode şi mijloace mai puţin tehnologizate. Va reuşi cinematografia să se desprindă de consumerismul inoculat maselor şi să revină la menirea sa primordială?