În Lumea a Treia tradiţiile religioase ce motivează modalităţi populare de gândire în legătură cu peisajul cotidian, a făcut ca oameni simpli să devină veritabili actori ai scenei publice. În ultima parte a secolului al XX-lea, elitele laic-modernizatoare care au condus ţările spre modernitate au fost marginalizate. „Atracţia exercitată de religia politizată a fost cu atât mai mare cu cât vechile religii au fost, aproape prin definiţie, duşmani ai civilizaţiilor occidentale, care erau cauza disfuncţiilor sociale, şi a ţărilor bogate fără Dumnezeu, care arătau, mai mult ca oricând, ca nişte exploatatori ai sărăciei din lumea celor năpăstuiţi. Faptul că ţintele locale ale acestor mişcări erau oameni bogaţi occidentalizaţi, cu Mercedesurile lor şi femei emancipate, adăuga o tentă de luptă de clasă acestor mişcări. Au devenit cunoscute drept «fundamentaliste» în Occident. Oricare era denumirea lor la modă, asemenea mişcări priveau în urmă la o perioadă mai stabilă şi mai uşor de înţeles din trecutul lor. Cum nu exista un drum de întoarcere spre o asemenea epocă, iar astfel de ideologii nu puteau avea nimic relevant de spus în legătură cu problemele actuale ale societăţilor atât de diferite de cele ale păstorilor nomazi din vechiul Orient Mijlociu, nu puteau oferi nici un fel de îndrumări pentru aceste probleme. Erau simptome a ceea ce Karl Kraus a definit psihanalitic drept: «boala al acărei tratament pretind că sunt chiar ei».” [ERIC HOBSBAWN – Secolul extremelor].
Protestele religioase şi politice ale Lumii a Treia, setea de identitate certă şi de ordine socială într-un univers în curs de dezintegrare au furnizat terenul fertil în care să încolţească diverse forţe partizane. Motivaţia lor existenţială consta în răsturnarea vechilor regimuri şi instalarea altora noi, favorabile lor. Ce soluţii viabile puteau oferi astfel de demersuri înaintea noilor vremuri? La sfârşit de secol XX, nu era clar nici măcar dacă erau în stare să genereze o mişcare naţională organizată de masă de genul celor provocate de fascism, chiar înainte de a pune mâna pe arma decisivă a puterii de stat. „Principalul lor atu a fost, probabil, imunitatea faţă de economia de catedră şi de retorica antistatală a liberalismului identificat cu piaţa liberă. Dacă politica urma să dicteze renaţionalizarea industriei, aceasta nu avea să fie amânată prin argumente, mai ales atunci când oricum nu le puteau înţelege. Deşi erau gata să facă orice, nu ştiau mai mult decât alţii ce ar trebui să facă.” [ERIC HOBSBAWN – Secolul extremelor].
Neînsemnătatea militară a Lumii a Treia în războiul convenţional, reducerea celor defavorizaţi din ţările dezvoltate la o subclasă minoritară au diminuat efectul stimulentelor pro reformă. Afirmarea tot mai puternică a mişcărilor de extremă-dreaptă şi revitalizarea neaşteptată a sprijinului pentru moştenitorii vechiul regim în spaţiul ex-comunist au constituit un semnal de alarmă la debutul anilor ’90. Globalizarea, consolidată de dezintegrarea mecanismelor naţionale de protecţie a victimelor economiei globale libere, înscrisă pe nota de plată a costurilor sociale, este un alt obstacol care a minimizat drepturile actanţilor acestei arii geografice.
Oamenii de rând intră în istorie ca actori cu drepturi colective. Toate regimurile, exceptând pe cele teocratice, îşi obţineau seva autoritaţii de la ei, inclusiv acele regimuri care i-au terorizat sau masacrat pe scară largă. Guvernămintele care îşi trag autoritatea din obedienţa imuabilă faţă de divinitate, o tradiţie sau o formă de deferenţă a inferiorului faţă de superior într-o societate ierarhică sunt pe cale de dispariţie. Fundamentalismul islamic, poate cea mai înfloritoare specie teocratică, nu se afirmă întru-totul prin voinţa lui Allah, ci mai ales prin mobilizarea maselor de adepţi împotriva unui guvernământ nepopular. Indiferent dacă „poporul” a avut sau nu dreptul de a-şi alege executivul, intervenţiile lui în afacerile publice au fost decisive.
Renaşterea islamică, un moment istoric ce afectează o cincime din umanitate, constituie ultima etapă de compatibilizare a civilizaţiei islamice cu Occidentul, un efort de a găsi „soluţia” în Islam nu în tezele occidentale. Ea întruchipează acceptarea modernităţii, respingerea culturii occidentale şi o reîntoarcere la islamism, ca ghid abilitat în labirintul contemporaneităţii. „«Importurile din străinătate» sunt plăcute, în calitatea lor de «lucruri» high-tech sau strălucitoare. Însă a importa instituţii sociale şi politice de neatins din afară poate fi mortal... Islamul este pentru noi nu doar o religie, ci şi un mod de viaţă. Noi, saudiţii, dorim să ne modernizăm, însă nu neapărat să ne occidentalizăm.” [ERIC HOBSBAWN – Secolul extremelor]. Atingerea unui astfel de obiectiv presupune o intensă emulaţie intelectuală, culturală, socială şi politică care să vegheze asupra lumii islamice.
Fundamentalismul islamic, conceput ca fiind politic de către musulmani, este doar o componentă a acestei renaşterii extinsă la nivelul practicilor şi a retoricii islamice, a reîntoarcerii la codurile islamice. Ca formă manifestă a politicului, renaissance-ul islamic prezintă similarităţi cu marxismul: imaginea societăţii perfecte, încrederea în schimbarea fundamentală, respingerea statului naţiune, un mod de gândire revoluţionar violent. Se poate face şi o analogie cu Reforma Protestantă: denunţarea stagnării şi a corupţiei din instituţiile existente, puritatea şi stimulenţa religiei, ordinea şi disciplina, munca, dinamica păturii sociale de mijloc.
În multe ţări, elementul principal de islamizare l-a constituit dezvoltarea organizaţiilor sociale islamice şi acapararea precedentelor organizaţii existente de către grupările islamice. A devenit posibilă existenţa unei societăţi civile care să depăşească şi să înlocuiască în obiective şi acţiuni instituţiile oficiale, fragile, ale edificiului laic. „În Egipt, la începutul anilor ’90, organizaţiile islamice au dezvoltat o reţea extinsă de organizaţii care, umplând golul lăsat de guverne, asigurau sănătate, bunăstare, servicii educaţionale şi altele pentru un număr mare de egipteni săraci. (...) În Iordania, Frăţia Musulmană a urmat în mod deliberat o politică de dezvoltare a infrastructurii sociale şi culturale «a unei replici musulmane» şi, la începutul anilor ’90, existau un mare spital, 20 de clinici, 40 de şcoli islamice şi 120 de centre de studiu al Coranului. Alături de fâşia Gaza, organizaţiile islamice au stabilit şi au făcut operaţionale «uniuni studenţeşti, organizaţii de tineri şi asociaţii religioase, sociale şi educaţionale», precum şi un sistem de judecători şi de arbitrii islamici. (...) În aceste societăţi musulmane, organizaţiile islamiste, în afară de activitatea politică, asigurau servicii sociale comparabile cu cele ale maşinăriilor politice din SUA la începutul secolului XX.” [ERIC HOBSBAWN – Secolul extremelor].
În ceea ce priveşte mişcarea revoluţionară, elementul de coagulare l-au constituit studenţii şi intelectualii. Preluarea controlului de către fundamentalişti asupra uniunilor studenţeşti şi a organizaţiilor similare a fost prima etapă a procesului de islamizare politică (anii ’70 în Egipt, Pakistan, Afghanistan). Apelul islamist a avut o rezonanţă specială în rândurile studenţimii scientiste. Islamiştii au făcut deseori un apel special la femei (cazul Turciei). „Un studiu islamist al liderilor militanţi ai grupărilor islamiste egiptene a ajuns la concluzia că aceştia au 5 mari caracteristici, care par să fie tipice islamiştilor în alte ţări. Ei sunt tineri, majoritatea având între 20 şi 30 de ani. 80% dintre ei sunt studenţi sau absolvenţi. Peste jumătate provin din elita colegiilor sau din cele mai cerute domenii de specializare tehnică, cum ar fi medicina sau ingineria. Peste 70% provin din segmentul de jos al clasei de mijloc, «origini modeste dar nu sărace» şi sunt prima generaţie în familia lor care a urmat învaţământul superior. Ei şi-au petrecut copilăria în oraşe mici sau în zone rurale, însă au devenit rezidenţi ai marilor oraşe.” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizaţiilor].
Oamenii din clasa de mijloc formează cea mai mare parte a membrilor activi, provenind din grupurile tradiţionale: negustori, comercianţi, mici oameni de faceri. Ei au jucat un rol crucial în revoluţia iraniană şi reprezintă o resursă umană semnificativă pentru mişcările fundamentaliste din Algeria, Turcia şi Indonezia. Ca un corolar, se poate afirma că fundamentaliştii aparţin sectoarelor emancipate, moderne, ale clasei de mijloc. Activiştii islamici includ, disproporţionat, un mare număr de oameni bine instruiţi, alături de tineri „sclipitori”.
Succesul mişcărilor islamiste de a se instala ca unică alternativă viabilă la regimurile obligatorii a fost susţinut de politicile adoptate de aceste regimuri. În vremea Războiului Rece, multe guverne (cazul Algeriei, Turciei, Egiptului, Israelului) au încurajat şi sprijinit islamiştii împotriva mişcărilor comuniste sau naţionaliste ostile. Arabia Saudită a procurat fonduri importante pentru Frăţia Musulmană. Dominaţia asupra opoziţiei a fost consolidată şi de suprimarea opoziţiei laice de către guvern. Forţa fundamentalistă variază invers proproţional cu cea a partidelor democratice sau naţionaliste laice. Opoziţia laică este mai vulnerabilă la represiuni decât cea religioasă, care poate opera în spatele unei reţele de moschei, organizaţii caritabile sau a altor organizaţii mai mult sau mai puţin transparente pentru guvernământ.
Renaşterea islamică a fost stimulată şi alimentată de „boom-ul” petrolier din anii ’70, care a supradimensionat puterea şi averea unor naţiuni musulmane, optimizându-le astfel încât să răstoarne relaţiile de dominare şi subordonare care au existat în colaborarea cu Occidentul. Efectul acestui imbold economic s-a stins în anii ’80, dar fenomenul renascentist a fost alimentat în continuare de creşterea spectaculoasă a populaţiei. Acest avânt demografic poate avea însă curbe descendente în primele decenii ale secolului XXI.
Relaţia dintre islam şi creştinism, ortodox şi occidental, a fost deseori furtunoasă. Conflictul dintre democraţia liberală şi marxism-leninism este estompată de relaţia continuă şi profund conflictuală între islam şi creştinism, de intensă rivalitate şi de război înfocat de diferite grade. „Dinamica lor istorică a găsit adesea cele două comunităţi în competiţie şi blocate uneori în lupte mortale pentru putere, pământ şi suflete.” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizațiilor].
Dominaţia arabo-islamică (începutul secolului VII şi mijlocul secolului VIII) a stabilit ordinea musulmană în Africa de Nord, Iberia, Orientul Mijlociu, Persia şi nordul Indiei. Linia de demarcaţie dintre islamci şi creştini se stabilizează. La sfârşitul secolului XI, creştinii afirmă controlul asupra Mediteranei. În 1095, creştinătatea declanşează Cruciadele, încercând să stabilizeze dominaţia creştină pe Pământurile Sacre. Imperiul otoman îşi ridică steagurile de luptă, cucerind Bizanţul (centrul creştinătăţii), o mare parte a Balcanilor, apoi asediază Viena în 1529. În secolul XV, creştinii recuceresc peninsula iberică. Noile instrumente de navigaţie îi ajută pe portughezi să împiedice expansiunea musulmană şi să pătrundă în Oceanul Indian. După două secole de dominaţie, ruşii îi înlătură pe tătari. Otomanii asediază din nou Viena în 1683. Eşecul acestei campanii marchează începutul unei lungi retrageri, fapt ce antrenează lupta popoarelor ortodoxe balcanice de a se elibera de „jugul” islamic. Se porneşte campania de expansiune a Imperiului Habsburgic, în vreme ce ruşii ajung la Marea Neagră şi în Caucaz. Islamul este singura civiliaţie care a reuşit să „pună la îndoială” supravieţuirea Occidentului.
La sfârşitul primului război mondial, Marea Britanie, Franţa şi Italia îşi compun împreună dominaţia lor directă/indirectă auspra teritoriilor otomane rămase, excepţie făcând teritoriul Republicii Turce. În 1920, Turcia, Arabia Saudită, Iranul şi Afganistanul rămân racordate la o formă de dominaţie non-musulmană. Procesul de declin al colonialismului occidental este accelerat dramatic de urmările celui de al doilea război mondial. Prăbuşirea URSS face posibilă independenţa unor societăţi musulmane. „În 1995, 69 de teritorii se aflau sub dominaţie musulmană şi aproape 45 de state independente aveau populaţii musulmane majoritare. Natura violentă a acestor relaţii modificate este reflectată prin faptul că 50% din războaie, implicând perechi de state de diferite religii între 1820 şi 1929, au fost războaie purtate între musulmani şi creştini.” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizaţiilor]. 
Cauzele fundamentlismului musulman din secolul XX se originează în natura religiei islamice şi a civilizaţiei bazate pe aceasta. Conflictul dramatic islamo-creştin a fost un produs al diferenţei, la nivelul conceptelor coranice, „definit ca un mod de viaţă ce transcende şi uneşte religia şi politica, fiind diferit de conceptul creştin occidental al domeniului separat de manifestare al lui Dumnezeu şi al Cezarului.” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizaţiilor]. Ambele religii, monoteiste, nu asimilează cu prea mare uşurinţă „divinităţi adiţionale” în perspectiva dualismului „noi şi ei”. Ambele religii, universale, pretind a fi singura adevărată, la care poate adera oricine. Ambele religii, misionare, sunt convinse că aderenţii lor au datoria de a converti pe cei necredincioşi, de a-i aduce pe „calea cea dreaptă”. Ambele religii s-au extins prin „războaie de cucerire”. Conceptele „jihad” şi „cruciadă” le individualizează în raport cu celelalte religii.
Intensitatea evlaviei religioase, evoluţiile la nivelul tehnologiilor, impulsurile economice, creşterea/descreşterea demografică au influenţat vizibil războiul islamo-creştin. Diseminarea islamismului a fost însoţită de masive emigrări ale comunităţilor musulmane. Cruciadele creştine au fost un efect al creşterii economice şi al extinderii populaţiei, ceea ce a făcut posibilă mobilizarea unui contingent semnificativ de nobili şi ţărani întru apărarea Pământului Sfânt. În secolul XIX, explozia demografică a produs un „şuvoi” european, generând cea mai mare migraţie din istorie, ce s-a revărsat peste teritoriile musulmane.
.jpg)
Reactualizarea conflictului între Islam şi Occident îşi arogă ca surse primordiale şi întrebările fundamentale legate de putere şi cultură. Care sunt cei conduşi şi care sunt cei care conduc? Istoric, una din problemele majore a fost controlul teritoriilor, mai puţin clamată de actualitate. Conflictul dintre croaţi şi bosniaci s-a desfăşurat de-a lungul liniei de delimitare între Occident şi Islam. „Sfârşitul efectiv al imperialismului teritorial occidental şi absenţa de până acum a unei expansiuni teritoriale musulmane reînnoite a dat naştere unei segregări geografice, în aşa fel încât, în puţine locuri din Balcani, comunităţile occidentală şi musulmană se învecinează astfel mai puţin pe teritorii cât pe probleme intercivilizaţionale largi, cum ar fi proliferarea armelor nucleare, drepturile omului şi democraţia, controlul petrolului, migraţie, terorismul islamist şi intervenţia occidentală. (..) Un război rece societal cu Islamul va servi pentru afirmarea identităţii europene în această problemă crucială a procesului de întărire a Uniunii Europene. (..) Poate să existe o comunitate substanţială în Occident, pregătită nu doar pentru a sprijini un război rece societal cu Islamul, ci să adopte politici care să încurajeze acest război. (...) În momentul de faţă ne aflăm în faţa unui mod şi a unei mişcări care transcend cu mult nivelul problemelor şi politicilor pe care le urmează guvernele. Aceasta este probabil o reacţie iraţională, dar în mod sigur istorică, la un vechi adversar împotriva moştenirii noastre iudeo-creştine, la prezentul nostru laic şi la extinderea la nivel mondial a amândorura. Este de o importanţă crucială pentru noi ca să nu fim provocaţi, reacţionând iraţional şi istoric împotriva acestui adversar.” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizaţiilor].
Această reafirmare a islamului reprezintă o repudiere a infleunţelor anglo-americane asupra eticii şi politicilor comunităţilor. Anti-occidentalismul comunităţilor musulmane contrastează cu pro-occidentalismul trecutului, Renaşterea Islamului transpare ca o reacţie viguroasă la adresa „virusării” societaţilor musulmane. Musulmanii iau în nume de rău şi se tem de puterea occidentală, de ameninţarea pe care aceasta o prezintă pentru societatea şi convingerilor lor. Islamicii privesc cultura occidentală ca fiind materialistă, coruptă, decadentă şi imorală, dar o văd seducătoare şi confortabilă, şi de aceea accentuează nevoia de a rezista impactului său asupra modului lor de viaţă. Laicitatea occidentală, prin iregiliozitatea şi imoralitatea sa este în ochii musulmanilor mai pacătoasă decât creştinătatea apuseană care le-a produs.
Atitudinea anti-occidentală este relevată şi de poziţiile mai mult sau mai puţin oficiale ale guvernelor ţărilor musulmane. Guvernele post-coloniale au fost, în general, pro-apusene în ceea ce priveşte ideologiile politice şi economice interne şi a politicilor externe (Tunisia, Indonezia, Malayesia). Aceste guvernăminte au făcut loc, trepat, unor executive din ce în ce mai puţin indentificabile cu Occidentul, chiar explicit anti-occidentale (Irak, Libia, Yemen, Siria, Iran, Sudan, Liban, Afganistan). Cei mai devotaţi aliaţi ai SUA în perioada Războiului Rece au fost Turcia şi Pakistanul, state care acum se află sub presiuni interne islamiste evidente. Prietenii constanţi ai Apusului în lumea musulmană sunt, în acest moment, Kuweit, Arabia Saudită, alături de şeicatele din Golful Persic, dependente tehnologic/militar de Vest, iar Egiptul şi Algeria supraviţuiesc cu greu economic fără sprijin occidental. 
Îngrijorarea extinsă a cancelariilor occidentale cu privire la „ameninţarea islamică” are ca sursă zona extremismului musulman. Islamul este văzut ca o sursă de proliferare nucleară, terorism şi emigraţie greu de controlat. Această stare este împărtăşită de opinia publică şi clasa politică deopotrivă. „Întrebaţi în noiembrie 1994 dacă «resurgenţa islamică» a constituit o ameninţare pentru interesele SUA în Orientul Mijlociu, 61% dintr-un eşantion de 35.000 de americani interesaţi de politica externă au spus că DA şi numai 28% au răspuns negativ. Cu un an înainte, când au fost întrebaţi ce ţară reprezintă cel mai mare pericol pentru SUA, un eşantion luat la întâmplare a indicat între primele trei Iranul, China şi Irakul. În mod similar, puşi în 1994 să identifice «ameninţările critice» la adresa SUA, 72% din opinia publică şi 61% din conducătorii politicii externe s-au referit la proliferarea necleară, iar 69% din opinia publică şi 33% din conducătorii politicii externe s-au referit la terorism – două chestiuni asociate pe scară largă cu Irakul. În plus, 33% din opinia publică şi 39% din conducătorii politicii externe vedeau o ameninţare în posibila expansiune a fundamentalismului islamic. Europenii au atitudini similare. De exemplu, în primăvara anului 1991, 51% din opinia publică franceză afirma că principala ameninţare pentru Franţa venea din sud şi doar 8% afirmau că ar putea veni din est. Toate cele patru ţări de care opnia publică franceză se temea cel mai mult erau muslmane: Irakul, 52%; Iranul, 35%; Libia, 26%; Algeria, 22%. Conducătorii politici occidentali, printre care Cancelarul Germaniei şi primul-ministru al Franţei, exprimau îngrijorări similare. Secretarul General al NATO declara în 1995 că fundamentalismul islamic a fost «cel puţin la fel de periculos ca şi comunismul» pentru Occident.” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizaţiilor].
Strategia NATO, după dispariţia ameninţării militare din Est, s-a orientat spre potenţialele ameninţări din Sud. „«Flancul sudic» a înlocuit frontul central şi «devine foarte rapid noua linie de front a NATO».” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizaţiilor]. Membrii sudici ai NATO (Italia, Franţa, Spania şi Portugalia) au elaborat planuri militare comune şi au antrenat ţările Maghrebului în consultări legate de modul de contracarare a influenţei extremiştilor musulmani. SUA a optat pentru menţinerea prezenţei sale substanţială în Europa tocmai în continuarea acestor demersuri. SUA a nominalizat şapte ţări ca fiind „state teroriste”, dintre care cinci sunt musulmane: Cuba şi Coreea de Nord - Libia, Irak, Iran, Afganistan şi Siria. Ele sunt identificate ca inmaici întrucât în lupta lor folosesc cea mai eficace armă pe care o au la dispoziţie. Oficialii de la Washington au acuzat atentatorii de la World Trade Center că au intenţionat să declanşeze un „război de terorism urban” împotriva SUA.
Revoluţia iraniană din 1979 a vut drept consecinţă „colaterală” un conflict intercivilizaţional declanşat între Islam şi Occident. „Este vorba de un cvasi-război din trei motive. În primul rând, nu tot islamul a lupta împotriva întregului Occident. Două state fundamentaliste, având sprijin financiar din partea altor ţări musulmane (Arabia Saudită) au luptat cu SUA şi, uneori, cu Marea Britanie, Franţa şi alte state şi grupări occidentale, precum şi cu Israelul şi cu evreii în general. În al doilea rând, în afara războiului din Golf din 1990-1991, a fost purtat un alt război, cu mijloace limitate: pe de-o parte, terorism, pe de altă parte putere aeriană, acţiuni secrete şi sancţiuni economice. În al treilea rând, pe timpul cât violenţa a durat, ea nu a fost continuă. Aceasta a implicat acţiuni alternative ale unei părţi ce au provocat replici din partea celeilalte. În momentul de faţă, un cvasi-război este totuşi un război. (...) Mai mulţi occidentali au fost omorâţi în acest cvasi-război decât în războiul «real» din Golf.” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizaţiilor].
În acest „cvasi-război” fiecare parte a acumulat avantaje pe seama slăbiciunilor celuilalt, dar şi pe seama capacităţii maşinăriei sale de război. Militanţii islamici cercetează societăţile deschise ale Occidentului şi plasează bombe având ţinte precise. Militarii vestici explorează spaţiul aerian deschis al Islamului şi lansează bombe inteligente având ţinte precise. Islamiştii organizează asasinarea unor figuri proeminente occidentale, iar aliaţii nord-atlantici pun la cale răsturnarea regimurilor islamice extremiste. Fiecare tabară a întreţinut intensitatea violenţei la niveluri joase şi s-a abţinut de la a califica actele violente drept acte de război ce solicită o replică promptă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu