Agenda publică externă – ianuarie 2015

Revenim la sondajul realizat de către Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES – în această lună şi aflăm că românii (39%) se tem de un posibil război în regiune, în următorii 25 de ani, dată fiind vâltoarea creată pe scena internaţională după atentatele teroriste din capitala Franţei, în care au fost ucişi jurnalişti ai publicaţiei “Charlie Hebdo”. Din nefericire, atentatul a provocat o reacţie în lanţ de lovituri revanşarde din ambele tabere, care continuă să îngrijoreze orice minte lucidă a acestor zile.

Această temere a românilor are la bază o serie de percepţii, pe deplin justificate, în mai multe cadre de perspectivă. Un prim cadru este acela în care armata română, membră NATO, aliat strategic al SUA, particpă la războiul împotriva terorismului, declanşat după 11 septembrie 2001. Ca atare, extremiştii  islamici pot iniţia acţiuni militare de vendetă, de contra-reacţie, împotriva duşmanului său de moarte – Occidentul euro-atlantic, acţiuni care pot avea loc şi pe teritoriul nostru. Am asistat deja la un eşantion consistent şi bine ţintit – atacul cibernetic asupra site-ului publicaţiei oficiale a Bisericii Ortodoxe Române, care a fost blocat câteva ore, iar pe ecranul monitorului se puteau vedea mesajele propagandistice ale luptătorilor islamici. S-a acţionat astfel pe filiera religioasă, care are o rezonanţă specială în mentalul colectiv al românilor – încrederea în Biserică. Avem de-a face cu necunoscutele ecuaţiei islam versus biserica creştină ortodoxă.

            A doua perspectivă, care induce această temere a românilor faţă de un război major în regiune – România este angajată la nivel european în campaniile anti-terorism şi anti-crimă organizată (legată şi ea de terorism prin traficul de arme şi droguri), în special, în dosarul foarte sensibil al aderării noastre la spaţiul Schengen, în urma căruiua dobândim responsabilităţi de securitate majore ca pavază la graniţa de est a UE şi NATO. În noul context european şi global, zoom-ul cancelariilor occdientale europene si atlantice va coborî în detaliu pentru a monotoriza această arie geografică deosebit de sensibilă în relaţia cu Rusia şi mai apoi cu traficul ilegal derulat de “caravanele” sosite din zona apropiată a Orientului. Aşadar dosarul “Mării Negre” adaugă la toate acestea coordonatele strategice ale sferei de influenţă ale Rusiei hegemMoldova şi Georgia. Moscova se prezintă pe această scenă ca un actor dominator, irascibil şi intransigent.

onice, în teatrul de operaţiuni politico-militare din spaţiul geopolitic ce include Ucraina, Republica

            În acest context, România a ajuns să deţină un rol-cheie în mecanica geopolitică a mutărilor de pe tabla de şah, a actorilor proeminenţi euro-ruso-islamici. La acest set de probleme, poate nu surpinzător, românii se arată a fi preocupaţi şi de rolul tot mai important pe care îl poate avea şi juca România de azi. Acelaşi sondaj IRES arată că 65% dintre români consideră că România poate deveni o ţară cu influenţă la nivel global, ceea ce indică faptul că trebuie să ne luăm în primire, la modul cel mai serios şi eficient, noul rol de actor principal în distribuţia peliculei istorice regizată în această parte de lume.

            Gestionarea cu profesionalism a acestor dosare ardente, deosebit de importante pentru parcursul nostru istoric, revine şefului statului, ca vector principal al politicii externe şi apoi de comandant suprem al armatei. Lângă preşedinte trebuie să vedem un aparat abil, coeziv, rafinat şi atent al subtilităţile diplomatice. Ne dorim să vedem la lucru o echipă redutabilă şi imbatabilă care trebuie să câştige toate meciurile din deplasare (pe cele de acasă sperăm că le va câştiga implicit) pentru a putea accede la campionatul mondial. Iată o şansă pe care România nu a mai avut-o din vremea magisterului Niculae Titulescu, atunci când acesta stăruia necontenit la făurirea Ligii Naţiunilor.

        Sper ca preşedintele să adune în jurul său pe acei sfetnici destoinici şi neobosiţi pentru a gestiona cu minuţiozitate, preţiozitate şi celeritate dosarele de politică externă. Sper ca CSAT-ul (Consiliul Suprem de Apărare al Ţării) să-şi respecte menirea şi atribuţiile pentru cauza interesului naţional. Sper ca serviciile de intelligence să-şi onoreze, în continuare, prestigiul de care se bucură în plan extern şi să-şi maximizeze contribuţia în slijba aceluiaşi interes naţional. 

        Avem o agendă externă încărcată la acest început de an, care ne poate fi foarte favorabilă, dacă România îşi va dovedi dibăcia şi înţelepciunea în concertul marii orchestre ale istoriei contemporane. Viitorul promiţător care îi aşteaptă pe români poate fi decorticat şi transpus într-o suită pragmatică a ipotezelor de lucru:

1. Există un pericol potenţial care poate declanşa un conflict militar în proximitatea României ?
2. Vom asista la alte atacuri cibernetice la adresa României, ce măsuri de prevenţie şi combaterea a acestora pot lua instituţiile abilitate ale statului ?
3. Care este orizontul de timp şi care vor fi condiţiile "impuse" în care România va accede în spaţiul Schengen ?
4. Evoluţia relaţiilor internaţionale din interiorul bazinului Mării Negre va avea o traiectorie negativă, dăunătoare intereselor legitime ale României ?
5. Cum va evolua relaţia România-Rusia ?
6. Cum va gestiona România rolul cheie pe care îl are azi în contextul geopolitic est-euro-atlantic ?

  

Mulţumesc cititorilor mei pentru prezenţa lor pe acest blog şi îi invit să participe cu propriile puncte de vedere, cu propriile observaţii, preocupări şi temeri faţă de ceea ce ne putem aştepta într-un orizont de timp mai apropiat sau îndepărtat.

Agenda publică internă – ianuarie 2015

HABEMUS CAPUT STATUS NOVUS !

         

        Sondajul IRES (Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie - condus de reputatul sociolog Vasile Dâncu), realizat în această lună, ne indică preocupările şi temerile românilor pe termen mediu şi lung. Cea mai importantă preocupare este necesitatea publică a unui proiect de ţară, cu proiecţie pe următorul sfert de veac care ne aşteaptă. Peste 90% dintre subiecţi aşteaptă, de la mult iubita şi stimata clasă politică, un nou proiect de ţară, românii considerând ca oportună această perioadă, de ânceput de an, pentru ca acest deziderat mult visat să capete contur şi să fie iniţializat în spaţiul public spre dezbatere.

Dacă până acum politicienii authtoni au deordat în preocuparea pentru binele poporului şi au şarjat practici administrative într-ale guvernării, acum este momentul ca toată vlaga politicianistă să fie concentrată pentru realizarea, în ceasul al 15-lea a acestui obiectiv fundamental. În opinia românilor, noul proiect pentru România trebuie iniţiat, gestionat şi implementat sub patronajul preşedintelui ales, la care să fie parte şi aparatul guvernamental, acompaniat de societatea civilă, a cărui vârf de lance să fie Academia Română, şi de mediul economic privat. 

Următoarea preocupare, mai bine zis temere, a românilor, în următorii 25 de ani, este îmbătrânirea populaţiei. Adaug aici o componentă complementară – scăderea natalităţii. Ambele au ca prim efect scăderea populaţiei active, implicit diminuarea considerabilă a contribuţiilor individuale la bugetul de stat.

Pe locul trei urmează teama de inflaţie şi creşterea preţurilor, cu efect direct asupra siguranţei zilei de mâine. Adaug aici şi lipsa de preocupare (a se citi incompetenţa) a guvernământului pentru politici publice care să urmărească (permanentă) crearea de noi locuri de muncă. Acest obiect strategic poate fi atins prin compatibilizarea ofertei educaţionale, a formării şi reformării forţei de muncă, în concordanţă cu cererilor venite din partea zonei economice antreprenoriale, prin optimizarea pieţei muncii racordată, nu debranşată cum este acum, de la realităţile economice.

Nu trebuie să uităm de economia subterană şi evaziunea fiscală. Acestea ar trebui să se regăsească ca pietre de temelie ale unei strategii economice, ca parte a proiectului nou de ţară. Din păcate, aceasta e sublimă dar a lipsit cu desăvârşire în ultimii 25 de ani. Economia subterană este “cuiul lui Pepelea” al unei reforme reale a economiei româneşti, atât cât a mai rămas din ea şi care, din păcate, nu mai “duduie” ca în anii precedenţi, în pofida creşterii economice (???) trâmbiţată de la pupitrele guvernamentale. Economia subterană şi evaziunea fiscală sunt fiicele gemene ale crimei organizate, de tip siciliano-mafiot, al cărui ingredient de bază este corupţia instituţionalizată. Economia din afara legii a alimentat cu devotament şi fonduri băneşti gigantice puşculitele forţelor politice de mai mare sau mai mică anvergură atunci când a sunat clopoţelul campaniilor electorale. Cum dovedim acest lucru ? Simplu ! Aţi văzut domaniile voastre un partid politic care să-şi prezinte cu transparnţă maximă sursele de finanţare şi registrul de cheltuieli al campaniilor electorale ? Probabil aici se origineză neputinţa şi lipsa unei strategii fezabile de diminuare şi anihilare a infracţionalităţii economico-financiare. Ceea ce frapează cel mai mult opinia publică rămâne totuşi spectacolul uluitor al “retrocedărilor” către DNA - Direcţia Naţională Anticorupţie - al “infractorilor penali”, cei care tocmai au fost numiţi în funcţii cheie pentru a apăra, in primul rănd, statul de drept, care încă nu funcţionează în ţara lui Caragiale.

Au mai rămas 2 ani până la alegerile locale şi parlamentare. După momentul 16 noiembrie 2014, clasa politică românească (a se citi casta politică) a devenit tot mai zglobie atunci când vine vorba de primenirea sa pentru binele general al poporului. Forţele cu greutate şi notorietate ale scenei politice fac calcule, mai mult sau mai puţin, politice, demarează discuţii inter şi trans-partinice, mai mult sau mai puţin, de taină, pentru formarea unei alte majorităţi parlamentare, care să dărâme actualul guvern, căzut în dizgraţie, mai mult din cauza unei evidente penurii de lipsuri în ceea ce priveşte “buna-guvernare” profesionalizată şi profesată cu aplomb de primul-ministru în funţie.

Faţă de această mişcare browniană din rărunchii clasei politice, Palatul Cotroceni manifestă discreţie şi tact politic, probabil, mai mult din lipsa unui aparat tehnic prezidenţial aflat în faza de construcţie, deopotrivă şi ca urmare a intenţiei declarate a noului preşedinte de a nu intra în jocul tabloidizării poziţiilor oficiale ale şefului statului în relaţia cu puterile statului şi cu actorii principali şi proeminenţi ai spaţiului public.

1. Cum interpretăm relitatea în care trăim, după ce am vizualizat, cu destulă pricepere şi acurateţe, acest tablou general al societăţii româneşti la început de an ?
2. România s-a pus în mişcare, românii sunt mult mai atenţi la ceea ce se întâmplă cu ei înşişi, cum lumea în care trăiesc ?
3. Anul 2015 va fi un an al schimbărilor reale, de restructurare şi repunere în funcţiune ale motoarelor vitale pentru o democraţie autentică în România ?
4. Asistăm la un “nou început” la nivel politic, economic, social, comunitar, individual, care va fi operaţional în anii ce vor urma ?
5. România lui “merge şi aşa”  sau a “bunului plac” va fi înlocuită de România “lucrului bine făcut” ?

Mulţumesc cititorilor mei pentru prezenţa lor pe acest blog şi îi invit să participe cu propriile puncte de vedere, cu propriile observaţii, preocupări şi temeri faţă de ceea ce ne putem aştepta într-un orizont de timp mai apropiat sau îndepărtat.

Vizita lui Mihai Eminescu în secolul XXI

La mulți ani Maestre !

       Pe 15 inaurie 1850, în târgul Botoşani, în casa lui Gheorghe Eminovici se năştea pruncul Mihail, devenit apoi una din cele mai proeminente figuri ale literaturii române. Celebrăm astăzi 165 de ani de la naşterea “poetului nepereche” Mihai Eminescu. Opera sa prodigioasă lăsată moştenire, întru păstrare şi înseninare, nouă, trăitorii prezentului, dar şi generaţiilor viitoare, este una din comorile cele mai de preţ ale culturii române, o proprietate cu care românul de pretutindeni se poate mândri.

În anul 2010, Parlamentul României adopta legea prin care ziua de 15 ianuarie devine Ziua Culturii Naţionale. Astfel, pe 15 inaurie, celebrăm nu numai un spirit creator unic, dar avem şi ocazia de a medita asupra nevoii noastre de cultură, de cultură autentică, într-o lume tulburată şi tulburătoare, asupra felului în care purtăm de grijă şi promovăm cultura noastră neoaşă.

Secţiunea publicistică a operei eminesciene cuprinde mii de articole apărute în presa vremii, în care autorul aborda o paleta extra-largă de teme de interes public. Dintre scrierile sale politice am ales câteva fragmente relevante pentru a fi prezentate aici, după care ne vom întoarce la vremurile noastre, invitându-vă, pe d-voastră cititorii acestui blog, să comentăm împreună modul în care îl putem vizualiza azi pe Mihai Eminescu… mai puţin din postura de poet naţional şi mai mult din postura de fin şi atent observator a toate câte se întâmplă în societatea noastră, în viaţa noastră de zi cu zi.

“Mizeria vieţii noastre publice”

(articol publicat în ziarul Timpul, ediţia din 23 iunie 1879)

“Cu cît trec una după alta zilele, cu cît se prelungeşte fără nici un termen prevăzut sesiunea estraordinară, cu atîta cestiunea revizuirii se încîlceşte mai mult, cu atît neliniştea şi temerile cresc şi cuprind toate minţile, cu atît mai mult toată lumea îşi pierde cumpătul şi facultatea chibzuirii. (…)  Judecata rece lipseşte de pretutindeni şi mai ales de acolo unde ar trebui neapărat să nu lipsească. Trecem prin nişte zile în adevăr foarte grele şi trebuie în sfîrşit să ne dăm seama că aceasta este plata, foarte scumpă poate, a greşelilor şi rătăcirilor noastre politice săvîrşite de treizeci de ani încoace. De la mişcarea din 48 şi pînă astăzi naţiunea românească, pe tărîmul politic, n-a făcut alta decît a se lepăda sistematic de orice tradiţie, a răsturna orice autoritate, a arunca departe orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţională, şi-n acelaşi timp a adopta, cu mai multă ardoare decît cuartalurile de coloni din America de miazănoapte şi pe o scară tot atît de înaltă, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaţionale, în viaţa politică şi intelectuală, în limbă, în moravuri, în tot.

            Sîntem azi un popor de abia aproape cinci milioane de suflete. Nimic, aproape absolut nimic nu se produce în adevăratul înţeles al cuvîntului în ţara aceasta decît pe tărîmul agricol; în cea mai mare parte agricultura noastră se lucrează într-un chip cu totul rudimentar şi, mulţumită nestatorniciei de temperatură ce domneşte în valea dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, producţia noastră atîrnă mai mult de la bunăvoinţa cerului, de la mila elementelor lui. Două milioane şi jumătate de ţărani (…) lucrează pămîntul, (…) pe cîtă vreme restul locuitorilor români, cei din oraşe, tîrguri şi tîrguşoare, populaţie amestecată din curcituri asimilate românilor, (…) fac negustorie, speculă, camătă, ocupă miile de funcţii publice, trăiesc din gheşefturi şi din politică.

Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea mai depărtată de tîrguri, n-are drept hrană zilnică decît mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă; foarte rar, la zile mari, şi nici chiar atunci în multe cazuri, se învredniceşte să mănînce carne şi să bea vin; trăind sub un regim alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi de slăbiciune morală destul de întristătoare. (…) Această populaţie, pe lîngă toate necazurile ei, mai are unul ce pune vîrf la toate: administraţia. De Dumnezeu nu mai are nici o teamă muncitorul de la ţară, pentru că Dumnezeu 1-a părăsit, pentru cine ştie ce păcate, în mîna acestei administraţii, compusă în cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din ştrengarii şi necăpătuiţii de prin tîrguri. (…)

În acelaşi timp, în oraşe mari şi mici, liberalismul şi umanitarismul ne prieşte foarte bine: în numele libertăţii se face camătă fără margine; în numele egalităţii şi fraternităţii deschidem braţele tutulor elementelor stricate pe care le rejectează chiar societăţile ipercivilizate şi în numele naţiunii române, facem politică radicală, aspirînd la o republică, ba chiar şi la mai multe”.

“Spiritul de gaşcă”

            (articol publicat în Timpul, ediţia din 3 august 1879)

            “Caracterul obştesc al luptelor din viaţa publică a românilor e că în mare parte nu sînt lupte de idei, ci de persoane, că cei mai mulţi, în deplină necunoştinţă de ceea ce combat, dau într- un principiu oarecare c-o orbire şi c-un curaj demn de-o cauză mai bună, condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze, trezindu-se prea tîrziu c-au fost induşi în eroare de ambiţiile vreunei gaşte şi că a lovit într-o ţintă pe care ar fi respectat-o dacă şi-ar fi dat osteneala de-a o privi mai de aproape. (…)

Dacă un om e la noi într-adevăr atît de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o listă de persoane, e în pericol de-a-şi vedea ideile întoarse şi răsucite de adversarii lui, pretinşi politici, după placul acestora, va vedea trăgîndu-se din ele concluzii nemaiauzite, cari lui nici prin minte i-au trecut vreodată, şi în fine se va vedea citat înaintea opiniei publice după şoapte, după calomnii acreditate prin repetarea papagalicească din partea celor uşori, nu însă în virtutea unor enunţări sau fapte determinate, cari pentru toată lumea rămîn aceleaşi. Căci în aceste discuţii nu e cestiunea de-a afla adevărul, ci din contra de-a acredita un neadevăr, nu de logică, ci de eristică; cestiunea e de a taxa pe adversar de ceea ce vrei să-1 taxezi, potrivească-se epitetul sau nu. Aparenţa ţine locul adevărului, înduplecarea locul convingerii. (…)

Aşteptăm dar ca, pe multe terenuri ale vieţii publice, spiritele oneste, de orice opinii sar fi ţinut pîn-acuma, să simtă nevoia unei reacţiuni sănătoase şi conforme cu trebuinţele actuale ale ţării, aşa că reacţionar va fi un titlu de merit chiar pentru mulţi din aceia cari pînă astăzi dădeau acestui cuvînt senzul reînvierii privilegiilor şi feudalităţii. Reacţiunea noastră se intemeiază pe convingerea că ţara nu mai poate merge cu această organizare laxă, favorabilă naturilor catilinare şi reputaţiilor uzurpate, fără de pericolul de-a înceta să fie ţară românească, pe convingerea în fine că statul e asemenea un produs al naturei, care are legile organice după care trăieşte, şi că daca se introduce o legislaţie artificială în locul celei care sar fi potrivit şi ar fi rezultat din stadiul organic al lui, arbitrariul unei asemenea substituţiuni se traduce în crize acute, ce pot pune capăt esistenţei noastre chiar”.

“Clasele superioare”

            (articolul a apărut în Ziarul Timpul, ediţia din  8 mai 1881)

            “(…) Făcând paralele între istoria deosebitelor state antice şi moderne ne-am convins că popoarele acelea au avut privilegiul dea imprima universului întreg caracterul lor, armele şi inteligenţa lor, signatura lor, cari s-au dezvoltat în mod firesc ferite şi de demagogie şi de despotism şi că forma cea mai normală şi mai sănătoasă a dezvoltării unei societăţi omeneşti este oligarhia. (…)

În state demagogice se formează, pentru rezolvarea acestor cestiuni, o clasă de politiciani, de patrioţi de meserie, fără trecut, fără tradiţii, cari fac din politică o speculă, un mijloc de trai; în statul oligarhic există o clasă de oameni cari ab antiquo are sarcina de-a împăca formele trecutului cu exigenţele viitorului, asigurând statului continuitatea de dezvoltare, ferindu'l de sărituri şi de întreprinderi aventuroase şi înlăuntru şi în afară. În Senatul Romei putem urmări modul în care se creau legile romane. Străbunul propunea reforma, bunul o susţinea în acelaşi Senat, tatăl întrunea deja o mare minoritate, abia fiul o vedea realizată. Trei generaţii treceau până să se voteze o reformă, care apoi intra în adevăr in succum et sanguinem. La noi lucrurile se traduc din franţuzeşte într- o noapte şi sunt votate a doua zi cu drumul de fier. De aceea tâmpirea cu care ele se votează, de aceea lipsa de încredere în eficacitatea lor, de aceea multe legi sunt născute moarte. Despre o viaţă şi evoluţiune proprie a ideilor ce se legiuiesc nu poate fi nici vorbă.

Noi nu zicem că statul român e menit a ajunge vreodată acest ideal. Statele moderne nu se mai dezvoltă, din nefericire, în linie dreaptă, ci prin cotituri, adesea prin concesii, renunţând la maniera lor de-a fi, la signatura existenţei lor. Sunt cristalizaţiuni imperfecte pe lângă câteva cristale perfecte pe cari le prezintă istoria. Asta e chiar deosebirea între naţii mici, fără simţ istoric, şi naţiile mari, c-un profund simţ istoric şi c- un mare viitor. (…)

Dar care e originea comună a acestor rele? Declasarea, zicem noi, înmulţirea peste măsură a oamenilor ce trăiesc din munca aceleiaşi sume de producători. În alte ţări clasele superioare compensează prin munca lor intelectuală munca materială a celor de jos. Întrebăm daca cele patru clase primare şi cursul de violoncel a d-lui Costinescu compensează zecile de mii de franci ce acest consumator le ia pe an, evident din munca altora. Înaintarea pe scara societăţii române nu este dar datorită meritului, ştiinţei, activităţii; ci un leneş ignorant care învârteşte şurupuri patriotice ajunge prin intrigă şi neadevăr oriunde pofteşte.

Aceşti oameni declasaţi sunt totodată instrumentele cele mai bune, pentru că cele mai coruptibile , cu cari se servesc străinii pentru a exploata ţara, populaţiile ei autohtone. Iată nervul răului în contra căruia nu ajută nici proclamarea Independenţei, nici coroana de oţel a regelui, nici ridicarea creditului visteriei , bazat pe cunoştinţa că statul român are bunuri imobiliare de câteva miliarde de înstrăinat, nici frazele patriotice.

Voiţi bani cu 3 la sută? Vindeţi moşiile statului la companii străine şi-i veţi avea. Aceasta nu va dovedi însă că din sine însuşi poporul românesc se dezvoltă, că el însuşi se bucură în plenitudine de măreaţa moştenire pe care i-au lăsat-o harnicii şi vitejii lui străbuni”.

          Revenind la ale noastre ai zice mon cher că Eminescu e contemporan cu noi. Parcă am mai citit rânduri asemănătoare în presa noatră scrisă, cea de toate zile. De aceea zic, stimabile cititor şi te invit să comentezi ….

• Cum ar fi arătat azi blogul lui Mihai Eminescu ?
• Maestrul ar fi astăzi un critc acid, spumos şi vehement la câte rele vedem că se întâmplă şi care afectează negativ viaţa noastră cotidiană ?
• Eminescu ar fi fost azi un militant activ al societăţii civile pentru o democraţie autentică în România ?
• Mihai Eminescu ca om politic în zilele noastre ?

Lista de întrebări rămâne deschisă …

Sursele şi resursele fundamentalismului islamic [6]

Problema fundamentală a Occidentului nu este fundamentalismul islamic, ci Islamul, o civilizaţie diferită a cărei locatari propovăduiesc superioritatea culturii lor, fiind însă obsedaţi de inferioritatea puterii lor. „Problema în Islam nu este CIA sau Departamentul de Apărare al SUA, ci Ocidentul, o civilizaţie diferită ai cărei membrii sunt convinşi de universalitatea culturii lor şi cred că puterea lor superioară, chiar aflată în declin, le impune obligaţia de a-şi extinde această cultură pretutindeni în lume.” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizaţiilor].

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au schimbat dramatic calculele politice, marcând debutul unei noi ere, terifianta „epocă a terorii”. Conceptul „teroare” este studiat cu mult mai multă atenţie. Un manual al infanteriei SUA defineşte terorismul astfel: „folosirea calculată a violenţei sau ameninţării cu violenţa în scopul atingerii unor obiective de natură politică, religioasă sau ideologică (...) prin intimidare, coerciţie sau inducerea spaimei.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Guvernul britanic propune următoarea definiţie: „Terorismul reprezintă utilizarea sau ameninţarea cu o acţiune care este violentă, dăunătoare sau producătoare de dezordine, în scopul de a influenţa guvernul sau a intimida populaţia şi servind ca mijloc de promovare a unei cauze politice, religioase sau ideologice.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire].

La inaugurarea administraţiei Regan, în 1981, noul preşedinte declara că acest război împotriva terorii va fi un element central al politicii externe americane. Definiţiile oficiale ale terorismului sunt, practic, aceleaşi ca şi definiţiile contraterorismului: „conflict de mică intesnitate sau contrainsurgenţă.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire].  Tradiţional, statele abordează teza terorismului propriu drept contraterorism, inclusiv în situaţia unui genocid. Într-o Europă îngenunchiată, naziştii afirmau că apără guvernele legitime, grupurile de partizani fiind terorişti „sponsorizaţi” din afara ţării. Aceşti partizani au fost conduşi de la Londra şi angajaţi în răspândirea stării de teroare. Militarii americani recunosc că programele lor de contrainsurgenţă au fost croite pe modelul propagandei naziste, analizată temeinic, cu ajutorul unor foşti ofiţeri ai Wermacht-ului.

Practica generală a consemnat ca teză „de lucru” faptul că terorismul este „arma celui slab”. Un enunţ veridic prin definiţie, dacă se apreciză că teroarea este, în fapt, „terorismul lor nu al nostru”. Eliminând filonul doctrinar, descoperim, de fapt, că teroarea este, înainte de toate, arma celui puternic, motivând acestă aserţiune privind astăzi la arsenalul „din dotare” a majorităţii armatelor naţionale. În aceeaşi ordine de idei, se vehiculează teoria conform căreia SUA este principalul stat terorist, în perspectiva unei analize atente asupra instituţiilor internaţionale, precum Curtea Internaţionala de Justiţie şi Consiliul de Securitate ONU. SUA a „eludat” avizul Consiliului de Securitate ONU în ceea ce priveşte intervenţia sa militară în Irak, prezentând un dosar de probe mai mult sau mai puţin sustenabile.

Definiţiile oficiale nu oferă un răspuns precis la orice întrebare. „Ele nu fac nici o diferenţiere clară între terorism internaţional şi agresiune sau între teroare şi rezistenţă. Aceste chestiuni s-au ridicat în moduri interesante, care au influenţat direct redeclaratul război împotriva terorii şi titlurile din presă.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Problema în discuţie se referă la legitimitatea acţiunilor popoarelor private prin forţă de dreptul lor la viaţă, acestea urmărind realizarea „dreptului la autodeterminare, libertate şi independenţă” – Carta Naţiunilor Unite. Este vorba de acele popoare aflate sub regimuri coloniale, rasiste sau sub ocupaţie străină. Cum se realizează încadrarea acestor acţiuni în cadrul conceptelor teroare sau rezistenţă? În Adunarea Generală a ONU se afirma că „nimic din prezenta rezoluţie nu poate aduce prejudicii dreptului astfel definit. Rezoluţia a fost adoptată în decembrie 1987, exact atunci când terorismul internaţional recunoscut oficial ajunsese la punctul culminant. (...) Rezultatul votului a fost de 154 la 52, încă un argument pentru importanţa documentului.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. SUA şi Israel au fost singurele state care au negat o atare considerare asupra acţiunii ca rezistenţă legitimă, declarându-le acte de terorism. Acestă poziţie oficială comună se întinde dincolo de teritoriile ocupate. Astfel, cele două ţări consideră Hezbollah-ul drept una dintre principalele organizaţii teroriste din lume, nu datorită actelor sale teroriste, ci pentru că aceasta s-a format pentru a opune rezistenţă ocupaţiei Libanului de către Israel, resuşind să-i alunge pe „cotropitori” după ce aceştia au sfidat, vreme îndelungată, rezoluţiile Consiliului de Securitate ONU. SUA au numit „teroriste” popoarele care opun rezistenţă agresiunii directe americane (Vietnamul de Sud, Irakul).

Evenimentele din septembrie 2001 au marcat o schimbare profundă a cursului istoriei. Un atac împotriva unei ţări bogate şi puternice a produs un impact psihologic la scară planetară. Îngroziţi în faţa crimei împortiva umanităţii şi cu o imensă compasiune faţă de victime, comentatorii media non-occidentali au prezentat ştirea sub forma unui „well come to the club”.  America Latină nu a uitat cu uşurinţă de plaga violenţei şi represiunii care a devastat regiunea în anii ’60, îndeosebi sursa acesteia (decizia admnistraţiei Kennedy din 1962 prin care misiunea armatelor din America Latină devenea „securitatea internă” în loc de „apărarea emisferei”). „Doctrina Securităţii Naţionale a ajuns în America Centrală în anii ’80. El Salvador a devenit principalul destinatar al ajutorului militar american, când teroarea de stat a ajuns la îngrozitoarea sa intensitate maximă. Când Congresul a condiţionat acordarea de instruire şi sprijin militar direct de impunerea respectării drepturilor omului, aşa cum s-a întâmplat în Guatemala după atrocităţi pe scară largă ale guvernului, sarcina a fost îndeplinită prin surogate de soluţii.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Victimele unor astfel de evenimente nu au o memorie volatilă, în vreme ce „greii” bifează, conform procedurii, evitarea situaţiilor inacceptabile.

Ştiinţa războiului a beneficiat de o nouă glorificare în contextul „intervenţiilor umanitare” şi a terorismului internaţional. Bombardarea Afganistanului poate fi un exemplu pragmatic de război just aliniat consensului apusean. „Aproape toată lumea, cu excepţia pacifiştilor absoluţi şi a celor care par a crede că trebuie să ne lăsăm măcelăriţi fără să ridicăm un deget fiindcă atât de mulţi străini ne urăsc” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire] reprezintă o aserţiune ce validează acest demers, o certitudine în cazul răboiului just, deoarece atunci când „America a trimis soldaţi în scopul «schimbării de regim» în Afganistan, opoziţia se reducea la oameni care se opun din reflex utilizării puterii americane” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. O atare retorică ne îndeamnă a ne întreba dacă „schimbarea de regim”, în cazul afgan, a constituit scopul principal al intervenţiei din Afganistan sua avem de a face cu un idiom post-conflict? Au existat oare opozanţi ai bombaradmentelor care să nu fie nici pacifişti absoluţi şi nici nebuni de legat? Sondajul Gallup din septembrie 2001 menţionează: „O dată identificaţi teroriştii, guvernul american ar trebui să lanseze un atac împotriva ţării sau ţărilor în care se află bazele lor, sau ar trebui să încerce să obţină extrădarea teroriştilor pentru a-i aduce în faţa justiţiei ?” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Reuşita unor astfel de demersuri diplomatice a fost, în mod real, încununată de succes? La această întrebare pot răspunde cel mai bine ideologii extremişti ai ambelor tabere. În acel moemnt a existat o opoziţie covârşiotoare faţă de politicile Washgingtonului, care nu numai că învedereau ţinte civile, dar au transformat principalele aglomerări urbane într-un fel de „oraşe-fatomă”.

La scurt timp după atentatele de la 11 septembrie 2001, oficialităţile au susţinut că au cunoştinţă de identitatea autorilor. Retrospectiv, ne întrebăm cât de întemeiată a fost această constatare? Evoluţia ulterioară nu a confirmat acest lucru. În iunie 2002, directorul FBI, Robert Mueller a depus mărturie în faţa unui comitet al Senatului SUA, oferind „detalii” asupra originii atacatorilor: „anchetatorii cred în ideea că atacurile de la World Trade Center şi Pentagon de pe 11 septembrie îi au în spate pe liderii Al Qaeda din Afganistan (...) Credem că cei care au pus la cale se aflau în Afganistan şi ocupau locuri importante în conducerea Al Qaeda.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. În ce mod, Casa Albă, ar fi putut avea cunoştinţă despre aceste „surse” la o distanţă de câteva luni înainte de producerea tragediei, în situaţia în care preşedintele SUA a ordonat bombardarea Afganistanului? În această stare de fierbere, opinia publică afgană a cerut să fie adoptate alte „mijloce” pentru răstrurnarea detestatului regim taliban. Liderul opoziţiei afgane, Abdu Haq, apreciat la Washingtom, a condamnat bombardamentele şi a criticat conducerea de la Casa Albă pentru refuzul acesteia de a-l „sprijini” în coagularea unei revolte în rândurile talibanilor. „SUA încearcă să-şi arate muşchii, să marcheze o victorie şi să sperie restul lumii. Nu le pasă de suferinţa afganilor sau de numărul morţilor noştri.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. În acelaşi timp, organizaţiile umanitare internaţionale erau îngrijorate de faptul că bombardamentele pot avea ca fect un nivel de risc deosebit în ceea ce priveşte înfometarea unor mase largi de indigeni.

Paradigma războiului just formulează o serie de criterii pro domo. În primul rând, „forţa este justificată dacă îi protejează pe nevinovaţi de un anumit rău; singurul exemplu este acela al unei ţări care ştie cu siguranţă că la o anumită dată va începe genocidul şi că victimele nu au mijloace de a se apăra. Pe de altă parte, războiul trebuie să fie declarat public sau, în orice caz, confirmat de o autoritate legitimă. Apoi, el trebuie să fie început cu intenţii corecte; trebuie să fie ultima soluţie, după ce alte posibilităţi de a reinstaura şi apăra valorile puse în pericol au fost explorate.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Prima condiţie este confirmată, dar celelalte nu pot fi validate: declaraţia publică de război din partea agresorului este incompatibilă cauzei unui război just. Istoria recentă a arătat că cei mai „ingenioşi” criminali invocă intenţii drepte/corecte, având alături acoliţi care să le susţină aceste intenţii. În majoritatea cazurilor, nu se parcurge întrega listă de scenarii posibile, raţiuni şi interese imanente dictează, în cele din urmă, declanşarea războiului. Astfel, dreptul comunităţii „ameninţate”, potenţiala victimă, de a reacţiona violent (Jihad-ul) împotriva agresorului, întrebuinţând arsenalul terorii poate fi justificată, validată pozitiv. Ceea ce ne rămâne de analizat este de a vedea de partea cui stau „intenţiile corecte”.

În jurul evenimentelor de la 11 septembrie 2001, „unii au argumentat că răul terorismului este «absolut» şi merită o «doctrină a reciprocităţii absolute» drept răspuns: un asalt militar feroce în acord cu doctrina lui Bush jr. care afirmă că «Dacă oferi adăpost teroriştilor, eşti un terorist; dacă ajuţi şi încurajezi terorişti, eşti terorist – şi vei fi tratat ca atare»” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. În ce măsură putem accepta ca un bombardament nimicitor să constituie o reacţie legitimă la un atac (masacru) terorist. „C. Greenwood susţine că America avea dreptul să se apere împotriva celor care au «cauzat moartea şi distrugerea sau au ameninţat cu ele», făcând apel la hotărârea Curţii Intrenaţionale în cazul Nicaragua.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Care sunt similitudinile între dosarul nicaraguaian şi cel afgan? „Un alt distins profesor în drept internaţional, Th. Franck, susţine războiul anglo-american motivând că «un stat este responsabil pentru consecinţele faptului de a fi permis ca teritoriul său să fie utilizat în vederea atacării altui stat»; principiul se aplică, fără nici o îndoială, în cazul atacării Nicaraguei, Cubei şi la multe alte exeemple.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Care este marja de toleranţă în cazul dreptului la autoapărare în faţa pericolului permanent al morţii şi distrugerii? Un management al acestor situaţii din partea ONU pare a fi o soluţie dezirabilă: un organism militar integrat, prin a cărei intervenţie să aducă în faţa unei curţi internaţionale pe cei inculpaţi, care să fie judecaţi şi sancţionaţi cu o pedeapsă corespunzătoare.

Un grup de cercetători de la Oxford University a propus un principiu al proporţionalităţii: „Magnitudinea răspunsului va fi determinată de magnitudinea cu care agresiunea a afectat valori-cheie ale societăţii atacate; în cazul 11 septembrie, libertatea de a urmări îmbunătăţirea propriei condiţii într-o societate plurală, prin intermediul economiei de piaţă. Această valoare este atacată cu laşitate pe 11 septembrie de agresori cu o ortodoxie morală diferită de cea vestică. Dat fiind faptul că Afganistanul este un stat care «a luat partea agresorului» şi a refuzat cererea SUA de a-i preda pe suspecţi, Statele Unite şi aliaţii lor, conform principiului magnitudinii intervenţiei, ar putea recurge la forţă împotriva guvernului taliban în mod justificat şi moral.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Ortodoxia eticii Vestului, edificată pe fundaţia grandorii catehismului (rigid) catolic şi a normei protestante neoliberale, prin demersul său „justificat şi moral” poate afecta profund valorile morale centrale ale societăţilor atacate, într-un mod mult mai dramatic decât în cazul 11 septembrie. Rezultă că atât Afganistantul, Cuba sau Irakul pot recurge „în mod justificat şi moral” la o reacţie la fel sau poate mult mai violentă la adresa guvernământului american sau britanic.

Care va fi durata proclamatului „război împotriva terorismului”? Preşedintele G.W. Bush declara presei americane: „Nu putem şti câte războaie va trebui să ducem pentru a ne asigura libertatea în propria ţară.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Acest război a devenit, peste noapte, o chestiune crucială în urma datei de 11 septembrie 2001, o schimbare majoră în cursul istoriei. Analiştii şi strategii de la Casa Albă erau conştienţi, înainte de această dată, de iminenţa unui astfel de deznodământ tragic. În 1993, în urma atacului de la World Trade Center, un alt simbol al „visului american”, s-a înţeles că organizaţiile teroriste aveau planuri mult mai ambiţioase. Perspectivele unor atacuri teroriste majore au avut parte de dezbateri publice cu mult înainte de septembrie 2001. În ceea ce priveşte natura organizaţiilor teroriste islamice radicale nu mai existau dubii începând cu 1981, „când elemente care aveau să formeze nucleul Al Qaeda l-au asasinat pe preşedintele Egiptului, Sadat; ori după câţiva ani, când unele grupări care ar fi putut avea legături slabe cu Al Qaeda au alungat forţele armate americane din Beirut, ucigând sute de soldaţi şi mulţi civili în atacuri separate. Mai mult, modul de a gândi al celor implicaţi în aceste acţiuni şi în altele similare era destul de bine cunoscut, cel puţin de către agenţiile de informaţii ale SUA care au ajutat la recrutarea, formarea şi înarmarea lor încă din 1980, continuând să lucreze cu ei chiar când aceştia atacau Statele Unite. Ancheta guvernului olandez asupra masacrului de la Srebenica a scos la iveală faptul că în timp ce unii islamişti radicali se pregăteau să arunce în aer Turnurile Gemene, alţii din reţelele formate de CIA erau transportaţi pe calea aerului din Afganistan în Bosnia, împreună cu luptători ai Hezbollah-ului şi cantităţi importante de armament. Au fost duşi pentru a sprijini partea americană în războaiele din Balcani, în timp ce Israelul (împreună cu Ucraina şi Grecia) îi înarma pe sârbi (posibil chiar cu arme de la americani).” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. 

Atrocităţile din toamna anului 2001 servesc drept avertisment sever pentru ceea ce era pe deplin înţeles de foarte multă vreme: cei bogaţi şi puternici nu mai beneficiază de un monopol integral asupra violenţei. Tehnologia modernă a maximizat perspectiva terifiantă a conflictului armat. În ciuda faptului că terorismul este blamat şi temut în arealul democratic, fiind privit ca o întoarcere la barbarie, nu mai constituie o surpriză faptul că percepţiile asupra naturii sale diferă substanţial de-a lungul liniei de ochire a trăgătorului – o realitate ignorată cu condescendeţă de cei pe care istoria i-a obişnuit cu statutul imunităţii în timp ce „prestau” crime oripilante.

Previziunile discutate în cadrul NIC (National Intelligence Council) învederau impactul globalizării înainte de a imagina orice alte scnearii previzibile. „«Evoluţia sa va fi plină de obstacole, marcată de volatilitate financiară cronică şi de o diviziune economică tot mai adâncă». Volatilitatea financiară pare a însemna o creştere mai lentă, extinzând modelul globalizării neoliberale (pentru cei care respectă regulile) şi dăunând săracilor. NIC-ul continuă, prezicând că, pe măsură ce această formă de globalizare avansează, «o stagnare economică tot mai profundă, instabilitatea politică şi alienarea culturală [vor] da naştere extremismelor etnice, ideologice şi religioase, ca şi violenţei care adeseori le însoţeşte», în mare parte îndreptată împotriva SUA.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire].

În acest context, reponsabilii reducerii ameninţării teroriste se vor apleca cu mai multă atenţie asupra unor astfel de factori, asupra politicilor şi acţiunilor specifice pe termen lung care le exacerbează. Se va aloca un mai mare discernământ în individualizarea reţelelor teroriste şi a comunităţilor ce oferă acestora o pepinieră a teroriştilor radicali. Aceste comunităţi vor include, cu siguranţă, pe cei defavorizaţi şi oprimaţi, ce nu prezintă interes pentru grupările teroriste şi suferă datorită crimelor lor, ca şi elemente ale clasei avute, laice, ajunse la saturaţie din cauza politicii SUA şi care îşi exprimă pe ascuns solidaritatea cu indivizi de tipul lui Bin Laden, pe care îi detestă şi de care se tem deoarece ei sunt cei care reacţionează ferm la astfel de politici, chiar în moduri oribile şi aducătoare de dezastre.

Pentru cei care urmăresc diminuarea ameninţărilor teroriste, scopul lor fundamental va consta în abordarea condiţiilor sociale, politice şi economice care au făcut să prolifereze organizaţii de tip Al Qaeda împreună cu grupările asociate, astfel încât lumea civilizată, democratică, să nu mai constituie o ţintă predilectă a terorismului islamic. „SUA ar trebui, pentru propria lor protecţie, să îşi intensifice eforturile destinate reducerii patologiei urii, înainte ca aceasta să se transforme într-un pericol chiar mai mare, să caute să modereze condiţiile care hrănesc violenţa şi terorismul. «Cheia pentru slăbirea strategică a organizaţiei Al Qaeda este erodarea bazei sale încă nejunse la maturitate – dezintoxicarea susţinătorilor săi actuali şi potenţiali». Planificatorul Washingtonului, Paul Wolfowitz mai adaugă şi că este esenţială eliminarea politicilor care au «constituit un isntrument uriaş de recrutare în mâinile Al Qaeda»” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire].

O „ciconire a civilizaţiilor” va putea avea ca rezultat reinstaurarea Islamului ca putere mondială? Care va fi rezultatuil concret a distrugerii organizaţiilor de tip Al Qaeda, în cazul condiţiilor propice opresiunii politice şi a marginalizării econimice? Sprijinul american acordat unor guverne „sordide” nu face decât să stimuleze propaganda Al Qaeda. În state precum Palestina sau Irak s-a produs o conversie interesantă a generaţiilor de arabi fascinate de valorile americane în cei mai acerbi critici ai viziunii SUA asupra lumii. Regăsim aici oameni de afaceri importanţi, cu legături solide în Vest, intelectuali educaţi în şcolile înalte occidentale, precum şi militanţi de orientare liberală.

Reţele teroriste pot fi slăbite serios. „Bazinul lor electoral” trebuie tratat în funcţie particularităţile sale prin analizarea nemulţumirilor şi abordarea lor cu toată seriozitatea; ele nu pot fi elminate prin acţiuni de comando sau prin bombardamente sistematice ghidate prin sisteme laser. Faptul că „Intervenţia militară din Irak” a provocat o creştere a numărului de recruţi şi grupuri radicale este tot atât de evident pe cât este fiecare acţiune de răpire a persoanelor non-islanmice participante la ostilităţi. Scopul lor este alungarea necredincioşilor de pe pământurile musulmane, răsturnarea guvernelor corupte şi aservite puterii de ocupaţie şi instaurarea unei versiuni extremiste a Islamului. 

Cei care sunt interesaţi cu adevărat în reducerea terorii (factorii de decizie) trebuie să acorde cea mai mare atenţie expertizei în acest domeniu. Cine ar putea cunoşte mai bine decât serviciile de informaţii dosarul acestor probleme. Serviciul General de Securitate Israelian (Shabak) este responsabil de „contrateroare” în teritoriile ocupate. Şeful acestui serviciu, Ami Ayalon, între 1996 şi 2000, observa că „cei care doresc victoria împotriva terorii fără a trata nemulţumirile ce stau la baza ei îşi doresc de fapt un război fără sfârşit” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire] (asemănător cu cel proclamat de preşedintele Bush jr.). Conducătorul Serviciului Israelian de Informaţii Militare dintre 1991 şi 1995, Uri Sagie, emite o concluzie asemănătoare. După invazia din Liban, el admite că „Israelul nu va ajunge nicăieri urmând sloganul «vă vom învăţa ce este bun pentru voi» [prin forţa noastră superioară]. (...) Cei care cred în supravieţuirea alături de arabi trebuie să accepte un minim de respect faţă de societatea arabă.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Alternativa nu este decât un război interminabil. Analizând dosarul conflcitului israelo-palestinian, cele două personalităţi susţin că „soluţia problemei constă în oferirea unei alternative onorabile palestinienilor, respectându-li-se dreptul la autodeterminare.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. 

Opţiunile (politicile) care au inflamat baza socială a terorismului islamic au fost tocmai cele din conflictul israelo-palestinian şi regimul de sancţiuni „belicoase” americano-britanice împotriva Irakului. Acestea au fost precedate de chestiuni mult mai grave. În 1958, preşedintele Eisenhower şi consilierii săi  dezbăteau ceea ce ei numeau „campania de ură împortiva noastră” a lumii arabe. În aprecierea Consiliului Naţional de Securitate, motivul fundamental era că „SUA susţin guverne opresive, corupte şi brutale şi se opune progresului politic sau economic în scopul protejării propriilor interese petroliere din Orientul Apropiat.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Publicaţia „Wall Street Journal” a studiat atitudinile occidentalizaţilor musulmani după 11 septembrie 2001, angajaţi ai companiilor multinaţionale: „Ei susţineau cu tărie politicile SUA în general, dar priveau cu amărăciune susţinerea pe care America o acorda regimurilor corupte şi represive care subminau democraţia şi dezvoltarea, ca şi problemele mai specifice şi mai recente ale conflictului israelo-palestinian şi ale sancţiunilor contra Irakului.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Sunt remarcabile eşecurile culturale în urma integrării societăţilor în procesul de globalizare, la care ele participă, de fapt, cu entuziasm.

După septembrie 2001, a crescut sprijinul SUA pentru dictaturile din Asia Centrală, alimentând nemulţumirea forţelor democratice. „În Pakistan creşte mânia faţă de sprijinul american care îi permite regimului militar al lui Musharaf să întârzie promisiunea democraţiei.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Elita intelectuală egipteană identifică sursa ostilităţii faţă de SUA în „sprijinul acestora  pentru orice guvern antidemocratic posibil din lumea arabă-islamică. (...) Să trăieşti într-o ţară cu un dosar dezastruos în privinţa drepturilor omului, care din întâmplare este de interes strategic vital pentru SUA, îţi oferă oportunitatea de a primi o lecţie excelentă de ipocrizie morală şi standarde politice duble. Terorismul constiutie o reacţie faţă de nedreptăţile din politica internă regională impuse în mare parte de SUA.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire].

La începutul anului 2003, s-au realizat numeroase sondaje de opinie începând cu Maroc şi până în Emiratele Arabe Unite. Rezultatele au fost neaşteptate. „Aproape 95% dintre subiecţi au respins ideea că SUA doresc să construiască «o lume islamică sau arabă mai democrată», considerând că războiul din Irak a fost pornit pentru a asigura controlul asupra petrolului arab şi subjugarea palestinienilor de către israelieni; majoritatea se aşteaptă ca terorismul să crească drept consecinţă a invaziei. Pe tot cuprinsul lumii arabe şi musulmane, până în Indonezia, fundamentalismul islamic este în creştere, atrăgându-i nu numai pe cei săraci, dar şi pe cei din sectoarele privilegiate şi educate, în timp ce «prietenii fireşti ai Americii, care ar putea oferi alternative liberale», împărtăşesc o adâncă neîncredere în intenţiile şi politicile SUA.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Dacă vox populi ar funcţiona cu adevărat s-ar putea să auzim glasurile islamiştilor radicali care îndeamnă la Jihad sau glasul naţionaliştilor secularizării ale căror percepţii asupra istoriei laolaltă cu practicile lor cotidine nu vor fi pe placul elitelor anglo-americane. Ce poate descoperi Vestul dacă ar îndrăzni mai puţin să impună standardele sale altora, diferiţi, înainte de toate, ca suport religios. 

Starea de declin de după Războiul Rece poate să-şi limiteze temporalitatea, deşi pare să dureze mai mult decât au durat stările de ruptură şi discontinuitate care a urmat după cele două războiae mondiale. În spatele umbrelor ignoranţei şi a incertitudinii legată de un posibil „dosar al deznodământului”, forţele motrice ale istoriei continuă să lucreze. Societatea mileniului al treilea este tributară procesului economic şi tehnico-ştiinţific, vârful de lance al dezvoltării capitalismului. Este de presupus că acesta poate dura, cel puţin, la infinit. În orice caz, viitorul nu poate fi o continuare a trecutului ţinând cont de indiciile unei ptenţiale crize istorice. Forţele generate de invazia tehnologică nu sunt suficient de puternice pentru a distruge enviroment-ul – bazele materiale ale existenţei umane. Structurile sociale sunt pasibile de a fi distrase de la erodarea a ceea ce s-ar moşteni de la trecutul uman. Cetatea riscă o implozie, dar şi o explozie. Schimbările sunt inevitabile. Nota de plată a unei societăţi „încremenită în proiect” este întunericul.

Dezvoltarea economică accentuată din zona asiatică (China, India) poate avea efecte destabilizatoare asupra ordinii internaţionale stabilită şi administrată de Occident. Creşterea populaţiei musulmane va fi, la rândul ei, o forţă destabilizatoare deopotrivă pentru societaţile musulmane şi pentru vecinii lor. Tinerii se vor fla în continuare în posturile de comandă a Renaşterii Islamice, promovând combativitatea, militarismul şi migraţia specific musulmană. „Ca rezultat, este posibil să asistăm, în primii ani ai secolului XXI, la o renaştere din mers a puterii şi culturii non-occidentale şi la ciocnirea popoarelor aparţinând civilizaţiilor non-occidentale cu Occidentul ori la ciocnirea acestor popoare între ele.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Retorica moralei creştine ne îndemană să ajutăm pe cei aflaţi în suferinţă, o responsabilitate care devine în mod natural un privilegiu. Cât de mult folos poate să ne aducă acele speculaţii asupra „consecinţelor probabile”, dacă Puterea din Vest va păstra acelaşi curs, tratând la modul cel mai serios moştenirea libertăţii, atât de agresiv promovată în toate colţurile lumii.

TOLERANŢĂ - SOLIDARITATE - COMUNIUNE - CONSTRUCȚIE - COMUNITATE !

Sursele şi resursele fundamentalismului islamic [5]

În Lumea a Treia tradiţiile religioase ce motivează modalităţi populare de gândire în legătură cu peisajul cotidian, a făcut ca oameni simpli să devină veritabili actori ai scenei publice. În ultima parte a secolului al XX-lea, elitele laic-modernizatoare care au condus ţările spre modernitate au fost marginalizate. „Atracţia exercitată de religia politizată a fost cu atât mai mare cu cât vechile religii au fost, aproape prin definiţie, duşmani ai civilizaţiilor occidentale, care erau cauza disfuncţiilor sociale, şi a ţărilor bogate fără Dumnezeu, care arătau, mai mult ca oricând, ca nişte exploatatori ai sărăciei din lumea celor năpăstuiţi. Faptul că ţintele locale ale acestor mişcări erau oameni bogaţi occidentalizaţi, cu Mercedesurile lor şi femei emancipate, adăuga o tentă de luptă de clasă acestor mişcări. Au devenit cunoscute drept «fundamentaliste» în Occident. Oricare era denumirea lor la modă, asemenea mişcări priveau în urmă la o perioadă mai stabilă şi mai uşor de înţeles din trecutul lor. Cum nu exista un drum de întoarcere spre o asemenea epocă, iar astfel de ideologii nu puteau avea nimic relevant de spus în legătură cu problemele actuale ale societăţilor atât de diferite de cele ale păstorilor nomazi din vechiul Orient Mijlociu, nu puteau oferi nici un fel de îndrumări pentru aceste probleme. Erau simptome a ceea ce Karl Kraus a definit psihanalitic drept: «boala al acărei tratament pretind că sunt chiar ei».” [ERIC HOBSBAWN – Secolul extremelor]. 

Protestele religioase şi politice ale Lumii a Treia, setea de identitate certă şi de ordine socială într-un univers în curs de dezintegrare au furnizat terenul fertil în care să încolţească diverse forţe partizane. Motivaţia lor existenţială consta în răsturnarea vechilor regimuri şi instalarea altora noi, favorabile lor. Ce soluţii viabile puteau oferi astfel de demersuri înaintea noilor vremuri? La sfârşit de secol XX, nu era clar nici măcar dacă erau în stare să genereze o mişcare naţională organizată de masă de genul celor provocate de fascism, chiar înainte de a pune mâna pe arma decisivă a puterii de stat. „Principalul lor atu a fost, probabil, imunitatea faţă de economia de catedră şi de retorica antistatală a liberalismului identificat cu piaţa liberă. Dacă politica urma să dicteze renaţionalizarea industriei, aceasta nu avea să fie amânată prin argumente, mai ales atunci când oricum nu le puteau înţelege. Deşi erau gata să facă orice, nu ştiau mai mult decât alţii ce ar trebui să facă.” [ERIC HOBSBAWN – Secolul extremelor].

Neînsemnătatea militară a Lumii a Treia în războiul convenţional, reducerea celor defavorizaţi din ţările dezvoltate la o subclasă minoritară au diminuat efectul stimulentelor pro reformă. Afirmarea tot mai puternică a mişcărilor de extremă-dreaptă şi revitalizarea neaşteptată a sprijinului pentru moştenitorii vechiul regim în spaţiul ex-comunist au constituit un semnal de alarmă la debutul anilor ’90. Globalizarea, consolidată de dezintegrarea mecanismelor naţionale de protecţie a victimelor economiei globale libere, înscrisă pe nota de plată a costurilor sociale, este un alt obstacol care a minimizat drepturile actanţilor acestei arii geografice.

Oamenii de rând intră în istorie ca actori cu drepturi colective. Toate regimurile, exceptând pe cele teocratice, îşi obţineau seva autoritaţii de la ei, inclusiv acele regimuri care i-au terorizat sau masacrat pe scară largă. Guvernămintele care îşi trag autoritatea din obedienţa imuabilă faţă de divinitate, o tradiţie sau o formă de deferenţă a inferiorului faţă de superior într-o societate ierarhică sunt pe cale de dispariţie. Fundamentalismul islamic, poate cea mai înfloritoare specie teocratică, nu se afirmă întru-totul prin voinţa lui Allah, ci mai ales prin mobilizarea maselor de adepţi împotriva unui guvernământ nepopular. Indiferent dacă „poporul” a avut sau nu dreptul de a-şi alege executivul, intervenţiile lui în afacerile publice au fost decisive.

Renaşterea islamică, un moment istoric ce afectează o cincime din umanitate, constituie ultima etapă de compatibilizare a civilizaţiei islamice cu Occidentul, un efort de a găsi „soluţia” în Islam nu în tezele occidentale. Ea întruchipează acceptarea modernităţii, respingerea culturii occidentale şi o reîntoarcere la islamism, ca ghid abilitat în labirintul contemporaneităţii. „«Importurile din străinătate» sunt plăcute, în calitatea lor de «lucruri» high-tech sau strălucitoare. Însă a importa instituţii sociale şi politice de neatins din afară poate fi mortal... Islamul este pentru noi nu doar o religie, ci şi un mod de viaţă. Noi, saudiţii, dorim să ne modernizăm, însă nu neapărat să ne occidentalizăm.” [ERIC HOBSBAWN – Secolul extremelor]. Atingerea unui astfel de obiectiv presupune o intensă emulaţie intelectuală, culturală, socială şi politică care să vegheze asupra lumii islamice. 

Fundamentalismul islamic, conceput ca fiind politic de către musulmani, este doar o componentă a acestei renaşterii extinsă la nivelul practicilor şi a retoricii islamice, a reîntoarcerii la codurile islamice. Ca formă manifestă a politicului, renaissance-ul islamic prezintă similarităţi cu marxismul: imaginea societăţii perfecte, încrederea în schimbarea fundamentală, respingerea statului naţiune, un mod de gândire revoluţionar violent. Se poate face şi o analogie cu Reforma Protestantă: denunţarea stagnării şi a corupţiei din instituţiile existente, puritatea şi stimulenţa religiei, ordinea şi disciplina, munca, dinamica păturii sociale de mijloc. 

În multe ţări, elementul principal de islamizare l-a constituit dezvoltarea organizaţiilor sociale islamice şi acapararea precedentelor organizaţii existente de către grupările islamice. A devenit posibilă existenţa unei societăţi civile care să depăşească şi să înlocuiască în obiective şi acţiuni instituţiile oficiale, fragile, ale edificiului laic. „În Egipt, la începutul anilor ’90, organizaţiile islamice au dezvoltat o reţea extinsă de organizaţii care, umplând golul lăsat de guverne, asigurau sănătate, bunăstare, servicii educaţionale şi altele pentru un număr mare de egipteni săraci. (...) În Iordania, Frăţia Musulmană a urmat în mod deliberat o politică de dezvoltare a infrastructurii sociale şi culturale «a unei replici musulmane» şi, la începutul anilor ’90, existau un mare spital, 20 de clinici, 40 de şcoli islamice şi 120 de centre de studiu al Coranului. Alături de fâşia Gaza, organizaţiile islamice au stabilit şi au făcut operaţionale «uniuni studenţeşti, organizaţii de tineri şi asociaţii religioase, sociale şi educaţionale», precum şi un sistem de judecători şi de arbitrii islamici. (...) În aceste societăţi musulmane, organizaţiile islamiste, în afară de activitatea politică, asigurau servicii sociale comparabile cu cele ale maşinăriilor politice din SUA la începutul secolului XX.” [ERIC HOBSBAWN – Secolul extremelor]. 

În ceea ce priveşte mişcarea revoluţionară, elementul de coagulare l-au constituit studenţii şi intelectualii. Preluarea controlului de către fundamentalişti asupra uniunilor studenţeşti şi a organizaţiilor similare a fost prima etapă a procesului de islamizare politică (anii ’70 în Egipt, Pakistan, Afghanistan). Apelul islamist a avut o rezonanţă specială în rândurile studenţimii scientiste. Islamiştii au făcut deseori un apel special la femei (cazul Turciei). „Un studiu islamist al liderilor militanţi ai grupărilor islamiste egiptene a ajuns la concluzia că aceştia au 5 mari caracteristici, care par să fie tipice islamiştilor în alte ţări. Ei sunt tineri, majoritatea având între 20 şi 30 de ani. 80% dintre ei sunt studenţi sau absolvenţi. Peste jumătate provin din elita colegiilor sau din cele mai cerute domenii de specializare tehnică, cum ar fi medicina sau ingineria. Peste 70% provin din segmentul de jos al clasei de mijloc, «origini modeste dar nu sărace» şi sunt prima generaţie în familia lor care a urmat învaţământul superior. Ei şi-au petrecut copilăria în oraşe mici sau în zone rurale, însă au devenit rezidenţi ai marilor oraşe.” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizaţiilor]. 

Oamenii din clasa de mijloc formează cea mai mare parte a membrilor activi, provenind din grupurile tradiţionale: negustori, comercianţi, mici oameni de faceri. Ei au jucat un rol crucial în revoluţia iraniană şi reprezintă o resursă umană semnificativă pentru mişcările fundamentaliste din Algeria, Turcia şi Indonezia. Ca un corolar, se poate afirma că fundamentaliştii aparţin sectoarelor emancipate, moderne, ale clasei de mijloc. Activiştii islamici includ, disproporţionat, un mare număr de oameni bine instruiţi, alături de tineri „sclipitori”. 

Succesul mişcărilor islamiste de a se instala ca unică alternativă viabilă la regimurile obligatorii a fost susţinut de politicile adoptate de aceste regimuri. În vremea Războiului Rece, multe guverne (cazul Algeriei, Turciei, Egiptului, Israelului) au încurajat şi sprijinit islamiştii împotriva mişcărilor comuniste sau naţionaliste ostile. Arabia Saudită a procurat fonduri importante pentru Frăţia Musulmană. Dominaţia asupra opoziţiei a fost consolidată şi de suprimarea opoziţiei laice de către guvern. Forţa fundamentalistă variază invers proproţional cu cea a partidelor democratice sau naţionaliste laice. Opoziţia laică este mai vulnerabilă la represiuni decât cea religioasă, care poate opera în spatele unei reţele de moschei, organizaţii caritabile sau a altor organizaţii mai mult sau mai puţin transparente pentru guvernământ. 

Renaşterea islamică a fost stimulată şi alimentată de „boom-ul” petrolier din anii ’70, care a supradimensionat puterea şi averea unor naţiuni musulmane, optimizându-le astfel încât să răstoarne relaţiile de dominare şi subordonare care au existat în colaborarea cu Occidentul. Efectul acestui imbold economic s-a stins în anii ’80, dar fenomenul renascentist a fost alimentat în continuare de creşterea spectaculoasă a populaţiei. Acest avânt demografic poate avea însă curbe descendente în primele decenii ale secolului XXI.

Relaţia dintre islam şi creştinism, ortodox şi occidental, a fost deseori furtunoasă. Conflictul dintre democraţia liberală şi marxism-leninism este estompată de relaţia continuă şi profund conflictuală între islam şi creştinism, de intensă rivalitate şi de război înfocat de diferite grade. „Dinamica lor istorică a găsit adesea cele două comunităţi în competiţie şi blocate uneori în lupte mortale pentru putere, pământ şi suflete.” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizațiilor].

Dominaţia arabo-islamică (începutul secolului VII şi mijlocul secolului VIII) a stabilit ordinea musulmană în Africa de Nord, Iberia, Orientul Mijlociu, Persia şi nordul Indiei. Linia de demarcaţie dintre islamci şi creştini se stabilizează. La sfârşitul secolului XI, creştinii afirmă controlul asupra Mediteranei. În 1095, creştinătatea declanşează Cruciadele, încercând să stabilizeze dominaţia creştină pe Pământurile Sacre. Imperiul otoman îşi ridică steagurile de luptă, cucerind Bizanţul (centrul creştinătăţii), o mare parte a Balcanilor, apoi asediază Viena în 1529. În secolul XV, creştinii recuceresc peninsula iberică. Noile instrumente de navigaţie îi ajută pe portughezi să împiedice expansiunea musulmană şi să pătrundă în Oceanul Indian. După două secole de dominaţie, ruşii îi înlătură pe tătari. Otomanii asediază din nou Viena în 1683. Eşecul acestei campanii marchează începutul unei lungi retrageri, fapt ce antrenează lupta popoarelor ortodoxe balcanice de a se elibera de „jugul” islamic. Se porneşte campania de expansiune a Imperiului Habsburgic, în vreme ce ruşii ajung la Marea Neagră şi în Caucaz. Islamul este singura civiliaţie care a reuşit să „pună la îndoială” supravieţuirea Occidentului.

La sfârşitul primului război mondial, Marea Britanie, Franţa şi Italia îşi compun împreună dominaţia lor directă/indirectă auspra teritoriilor otomane rămase, excepţie făcând teritoriul Republicii Turce. În 1920, Turcia, Arabia Saudită, Iranul şi Afganistanul rămân racordate la o formă de dominaţie non-musulmană. Procesul de declin al colonialismului occidental este accelerat dramatic de urmările celui de al doilea război mondial. Prăbuşirea URSS face posibilă independenţa unor societăţi musulmane. „În 1995, 69 de teritorii se aflau sub dominaţie musulmană şi aproape 45 de state independente aveau populaţii musulmane majoritare. Natura violentă a acestor relaţii modificate este reflectată prin faptul că 50% din războaie, implicând perechi de state de diferite religii între 1820 şi 1929, au fost războaie purtate între musulmani şi creştini.” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizaţiilor]. 

Cauzele fundamentlismului musulman din secolul XX se originează în natura religiei islamice şi a civilizaţiei bazate pe aceasta. Conflictul dramatic islamo-creştin a fost un produs al diferenţei, la nivelul conceptelor coranice, „definit ca un mod de viaţă ce transcende şi uneşte religia şi politica, fiind diferit de conceptul creştin occidental al domeniului separat de manifestare al lui Dumnezeu şi al Cezarului.” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizaţiilor]. Ambele religii, monoteiste, nu asimilează cu prea mare uşurinţă „divinităţi adiţionale” în perspectiva dualismului „noi şi ei”. Ambele religii, universale, pretind a fi singura adevărată, la care poate adera oricine. Ambele religii, misionare, sunt convinse că aderenţii lor au datoria de a converti pe cei necredincioşi, de a-i aduce pe „calea cea dreaptă”. Ambele religii s-au extins prin „războaie de cucerire”. Conceptele „jihad” şi „cruciadă” le individualizează în raport cu celelalte religii. 

Intensitatea evlaviei religioase, evoluţiile la nivelul tehnologiilor, impulsurile economice, creşterea/descreşterea demografică au influenţat vizibil războiul islamo-creştin. Diseminarea islamismului a fost însoţită de masive emigrări ale comunităţilor musulmane. Cruciadele creştine au fost un efect al creşterii economice şi al extinderii populaţiei, ceea ce a făcut posibilă mobilizarea unui contingent semnificativ de nobili şi ţărani întru apărarea Pământului Sfânt. În secolul XIX, explozia demografică a produs un „şuvoi” european, generând cea mai mare migraţie din istorie, ce s-a revărsat peste teritoriile musulmane.

Reactualizarea conflictului între Islam şi Occident îşi arogă ca surse primordiale şi întrebările fundamentale legate de putere şi cultură. Care sunt cei conduşi şi care sunt cei care conduc? Istoric, una din problemele majore a fost controlul teritoriilor, mai puţin clamată de actualitate. Conflictul dintre croaţi şi bosniaci s-a desfăşurat de-a lungul liniei de delimitare între Occident şi Islam. „Sfârşitul efectiv al imperialismului teritorial occidental şi absenţa de până acum a unei expansiuni teritoriale musulmane reînnoite a dat naştere unei segregări geografice, în aşa fel încât, în puţine locuri din Balcani, comunităţile occidentală şi musulmană se învecinează astfel mai puţin pe teritorii cât pe probleme intercivilizaţionale largi, cum ar fi proliferarea armelor nucleare, drepturile omului şi democraţia, controlul petrolului, migraţie, terorismul islamist şi intervenţia occidentală. (..) Un război rece societal cu Islamul va servi pentru afirmarea identităţii europene în această problemă crucială a procesului de întărire a Uniunii Europene. (..) Poate să existe o comunitate substanţială în Occident, pregătită nu doar pentru a sprijini un război rece societal cu Islamul, ci să adopte politici care să încurajeze acest război. (...) În momentul de faţă ne aflăm în faţa unui mod şi a unei mişcări care transcend cu mult nivelul problemelor şi politicilor pe care le urmează guvernele. Aceasta este probabil o reacţie iraţională, dar în mod sigur istorică, la un vechi adversar împotriva moştenirii noastre iudeo-creştine, la prezentul nostru laic şi la extinderea la nivel mondial a amândorura. Este de o importanţă crucială pentru noi ca să nu fim provocaţi, reacţionând iraţional şi istoric împotriva acestui adversar.” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizaţiilor].

Această reafirmare a islamului reprezintă o repudiere a infleunţelor anglo-americane asupra eticii şi politicilor comunităţilor. Anti-occidentalismul comunităţilor musulmane contrastează cu pro-occidentalismul trecutului, Renaşterea Islamului transpare ca o reacţie viguroasă la adresa „virusării” societaţilor musulmane. Musulmanii iau în nume de rău şi se tem de puterea occidentală, de ameninţarea pe care aceasta o prezintă pentru societatea şi convingerilor lor. Islamicii privesc cultura occidentală ca fiind materialistă, coruptă, decadentă şi imorală, dar o văd seducătoare şi confortabilă, şi de aceea accentuează nevoia de a rezista impactului său asupra modului lor de viaţă. Laicitatea occidentală, prin iregiliozitatea şi imoralitatea sa este în ochii musulmanilor mai pacătoasă decât creştinătatea apuseană care le-a produs. 

Atitudinea anti-occidentală este relevată şi de poziţiile mai mult sau mai puţin oficiale ale guvernelor ţărilor musulmane. Guvernele post-coloniale au fost, în general, pro-apusene în ceea ce priveşte ideologiile politice şi economice interne şi a politicilor externe (Tunisia, Indonezia, Malayesia). Aceste guvernăminte au făcut loc, trepat, unor executive din ce în ce mai puţin indentificabile cu Occidentul, chiar explicit anti-occidentale (Irak, Libia, Yemen, Siria, Iran, Sudan, Liban, Afganistan). Cei mai devotaţi aliaţi ai SUA în perioada Războiului Rece au fost Turcia şi Pakistanul, state care acum se află sub presiuni interne islamiste evidente. Prietenii constanţi ai Apusului în lumea musulmană sunt, în acest moment, Kuweit, Arabia Saudită, alături de şeicatele din Golful Persic, dependente tehnologic/militar de Vest, iar Egiptul şi Algeria supraviţuiesc cu greu economic fără sprijin occidental. 

Îngrijorarea extinsă a cancelariilor occidentale cu privire la „ameninţarea islamică” are ca sursă zona extremismului musulman. Islamul este văzut ca o sursă de proliferare nucleară, terorism şi emigraţie greu de controlat. Această stare este împărtăşită de opinia publică şi clasa politică deopotrivă. „Întrebaţi în noiembrie 1994 dacă «resurgenţa islamică» a constituit o ameninţare pentru interesele SUA în Orientul Mijlociu, 61% dintr-un eşantion de 35.000 de americani interesaţi de politica externă au spus că DA şi numai 28% au răspuns negativ. Cu un an înainte, când au fost întrebaţi ce ţară reprezintă cel mai mare pericol pentru SUA, un eşantion luat la întâmplare a indicat între primele trei Iranul, China şi Irakul. În mod similar, puşi în 1994 să identifice «ameninţările critice» la adresa SUA, 72% din opinia publică şi 61% din conducătorii politicii externe s-au referit la proliferarea necleară, iar 69% din opinia publică şi 33% din conducătorii politicii externe s-au referit la terorism – două chestiuni asociate pe scară largă cu Irakul. În plus, 33% din opinia publică şi 39% din conducătorii politicii externe vedeau o ameninţare în posibila expansiune a fundamentalismului islamic. Europenii au atitudini similare. De exemplu, în primăvara anului 1991, 51% din opinia publică franceză afirma că principala ameninţare pentru Franţa venea din sud şi doar 8% afirmau că ar putea veni din est. Toate cele patru ţări de care opnia publică franceză se temea cel mai mult erau muslmane: Irakul, 52%; Iranul, 35%; Libia, 26%; Algeria, 22%. Conducătorii politici occidentali, printre care Cancelarul Germaniei şi primul-ministru al Franţei, exprimau îngrijorări similare. Secretarul General al NATO declara în 1995 că fundamentalismul islamic a fost «cel puţin la fel de periculos ca şi comunismul» pentru Occident.” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizaţiilor].

Strategia NATO, după dispariţia ameninţării militare din Est, s-a orientat spre potenţialele ameninţări din Sud. „«Flancul sudic» a înlocuit frontul central şi «devine foarte rapid noua linie de front a NATO».” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizaţiilor]. Membrii sudici ai NATO (Italia, Franţa, Spania şi Portugalia) au elaborat planuri militare comune şi au antrenat ţările Maghrebului în consultări legate de modul de contracarare a influenţei extremiştilor musulmani. SUA a optat pentru menţinerea prezenţei sale substanţială în Europa tocmai în continuarea acestor demersuri. SUA a nominalizat şapte ţări ca fiind „state teroriste”, dintre care cinci sunt musulmane: Cuba şi Coreea de Nord - Libia, Irak, Iran, Afganistan şi Siria. Ele sunt identificate ca inmaici întrucât în lupta lor folosesc cea mai eficace armă pe care o au la dispoziţie. Oficialii de la Washington au acuzat atentatorii de la World Trade Center că au intenţionat să declanşeze un „război de terorism urban” împotriva SUA. 

Revoluţia iraniană din 1979 a vut drept consecinţă „colaterală” un conflict intercivilizaţional declanşat între Islam şi Occident. „Este vorba de un cvasi-război din trei motive. În primul rând, nu tot islamul a lupta împotriva întregului Occident. Două state fundamentaliste, având sprijin financiar din partea altor ţări musulmane (Arabia Saudită) au luptat cu SUA şi, uneori, cu Marea Britanie, Franţa şi alte state şi grupări occidentale, precum şi cu Israelul şi cu evreii în general. În al doilea rând, în afara războiului din Golf din 1990-1991, a fost purtat un alt război, cu mijloace limitate: pe de-o parte, terorism, pe de altă parte putere aeriană, acţiuni secrete şi sancţiuni economice. În al treilea rând, pe timpul cât violenţa a durat, ea nu a fost continuă. Aceasta a implicat acţiuni alternative ale unei părţi ce au provocat replici din partea celeilalte. În momentul de faţă, un cvasi-război este totuşi un război. (...) Mai mulţi occidentali au fost omorâţi în acest cvasi-război decât în războiul «real» din Golf.” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizaţiilor].

În acest „cvasi-război” fiecare parte a acumulat avantaje pe seama slăbiciunilor celuilalt, dar şi pe seama capacităţii maşinăriei sale de război. Militanţii islamici cercetează societăţile deschise ale Occidentului şi plasează bombe având ţinte precise. Militarii vestici explorează spaţiul aerian deschis al Islamului şi lansează bombe inteligente având ţinte precise. Islamiştii organizează asasinarea unor figuri proeminente occidentale, iar aliaţii nord-atlantici pun la cale răsturnarea regimurilor islamice extremiste. Fiecare tabară a întreţinut intensitatea violenţei la niveluri joase şi s-a abţinut de la a califica actele violente drept acte de război ce solicită o replică promptă.