Uciderea românilor în decembrie 1989, a fost doar o chestiune de legitimare a Noului Regim, dar şi una de îndoială, lipsă de curaj, josnicie, o scamatorie, o lipsă de loialitate ? “Cu toții știm și recunoaștem că victoria de care se bucură întreaga țară este rodul spiritului de sacrificiu al maselor populare de toate naționalitățile și, în primul rând, al admirabilului nostru tineret, care ne-a restituit, cu prețul sângelui, sentimentul demnității naționale. Un merit deosebit îl au cei care ani de zile și-au pus în pericol viața, protestând împotriva tiraniei” (Comunicatul către țară al Consiliului F.S.N. din 22 decembrie 1989).
Nu a existat nici o luptă reală între Noul şi Vechiul Regim, ci una mimată pe sticla televizorului… Trădarea societăţii româneşti de către reprezentanţii Vechiului Regim, de către exponenţii Noului Regim.
VASILE CONTA
Securitatea a fost instrumentul de lucru a procesului de schimbare brutală a României între 1948 şi 1989. Securitatea, ca organ al partidului, a fost vânătorul, iar societatea civilă vânatul. Aceasta trebuie să-şi asume starea inchizitorială impusă de directivele regimului totalitar, care a victimizat societatea românească timp de aproape 50 de ani. Paradoxal, N. Ceauşescu a fost cel dintâi care a denunţat public securitatea, în aprilie 1968, când a acuzat-o că a lucrat în afara şi chiar împotriva partidului. În cadrul „procesului” din decembrie 1989, cuplul dictatorial susţinea că este o victimă ale securiştilor, sperând ca poporul să-i salveze din acea situaţie.
„Geniul Carpaţilor” este părintele opiniei unanime cu privire la omniprezenţa şi atotputernicia securităţii, care ar scoate din orice fel de cauză Partidul Comunist ca atare. La insistenţele societăţii civile avem astăzi o instituţie publică desemnată să „proceseze” arhivele vechii securităţii. Ce facem însă cu arhivele răposatului Partid Comunist ? Unde se face această separaţie sau poate că somptuoasele „documente de partid” au anexate şi rapoarte ale serviciilor secrete ?
Dispariţia subită a P.C.R. nu poate să nu ridice semne de întrebare în perspectiva analizelor politice. În Bulgaria sau Ungaria, partidele comuniste au cunoscut un proces de reformare internă, transformându-se apoi în grupări socialiste ori social-democrate cu ambiţii democratice, chiar europene. În Cehia, partidul comunist şi-a continuat cu seninătate existenţa, adaptându-se noilor reguli ale parlamentarismului democratic, o realitate ce nu-i era însă necunoscută. În Polonia, acelaşi partid şi-a renegat identitatea comunistă, probând această poziţie prin acea acţiune de dizolvare a partidului „ratificată” de către Stalin înainte de război, sfârşind prin a deveni o social-democraţie cu puseuri neo-liberale.
În România, avem de-a face cu o situaţie inedită. P.C.R. nu s-a adaptat noilor realităţi istorice, nu a reuşit să se reformeze în interiorul său, ci a ales, în încremenirea sa, o moarte subită. Cum a reuşit o organizaţie politică cu 4 milioane de membrii, care a creat un monopol asupra instituţiilor publice, să controleze viaţa politică şi economică a întregii ţări vreme de aproape cicnci decenii ? Cum s-a reuşit dizolvarea unei astfel de organizaţii gigantice, în numai câteva ore, în decembrie 1989 ?
Se vehiculează teza conform căreia dispariţia imediată, spontană, a P.C.R. s-a datorat faptului că nimeni nu era de fapt un comunist autentic în România. Excepţia de regulă o poate constitui grupul restrâns de vechi militanţi internaţionalişti ai anilor '50. În mediile academice şi politice actuale se consimte că toate istoriile personale de dinainte de 1989 sunt, inevitabil, împletite cu istoria comunismului. Ca atare, nu trebuie să căutăm vinovaţii politici deoarece comunismul l-a contaminat pe fiecare român în parte, într-un fel sau altul. Să ne aducem aminte de neuitata „unitate de monolit între Partid şi popor”, o emblemă sub care fiecare cetăţean al patriei era obligat la anumite convenienţe la adresa sistemului totalitar. În acest context, cum putem disocia Partidul de popor ?
Regulamentele dreptăţii sociale afirmă că cineva trebuie să plătească, până la urmă, fie doar simbolic, nota de plată a acestei istorii violente. N. Ceauşescu a înţeles, probabil, mai bine decât oricare altul, că între puterea comunistă şi societatea civilă s-a interpus, neavenit, Securitatea. După 1989, regăsim comunismul ca atare complet depolitizat, practicile totalitare deplasându-se din zona dreptului public către zona dreptului comun.
Asentimentul maselor oferit comunismului nu reprezintă o problematică evocatoare atâta timp cât acesta s-a manifestat public. Statutul P.C.R., la care se adera în mod explicit, include acelaşi tip de angajamente pe care le regăsim în documentele declarative al colaboraţionismului cu vechea securitate (conform instituţiei CNSAS). O dată intrat în rândurile imaculate ale partidului, vrednicul membru trebuia (printre altele) să promoveze cu fermitate ateismul, ceea ce nu este însă sinonim cu o validare a planului de represiune pus la cale de corifeii partidului. În acest sens devine interesant faptul că nici tu fost membru de partid nu este interogat în ceea ce priveşte „jobul” său de la partid, în vreme ce toţi cetăţenii „apartinici”, colaboratori ai serviciilor fostei securităţi sunt puşi în situaţia de a-şi vedea reputaţia „radiografiată”.
Istoria civilizaţiilor ne spune că, în marea lor majoritate, în toate mediile sociale delatorul este o figură nepopulară. Chiar dacă stârneşte adesea temă, agentul represiunii impune întotdeauna un minimal respect, în vreme ce persoana sa care indică, sub pecetea tainei, adresa la care acţiunea represivă trebuie să lovească este nu numai temută, dar şi dispreţuită. Oricât de nedreaptă s-ar dovedi, violenţa statului apare, în cele mai multe situaţii, ca fiind legitimă. Colaborarea secretă cu „dispozitivul” torţionar este privită ca un comportament social eminamente nelegitim, dar mai ales inechitabil. Cel care desemnează victima devine un personaj mai periculos decât cel care o supune efectiv represiunii. Raţiunea de stat justifică temeiul acţiunii ca fiind un „ordin primit de la superiori”. Turnătorul cară în spinare acea datorie a moralei care susţine orice societate tradiţională.
Colaborarea secretă cu „dispozitivul” torţionar este privită ca un comportament social eminamente nelegitim, dar mai ales inechitabil. Cel care desemnează victima devine un personaj mai periculos decât cel care o supune efectiv represiunii. Raţiunea de stat justifică temeiul acţiunii ca fiind un „ordin primit de la superiori”. Turnătorul cară în spinare acea datorie a moralei care susţine orice societate tradiţională.
Tema deconspirării foştilor securişti şi informatori transmite un anume comportament generalizat al opiniei publice faţă de stat, oricare ar fi formula politică pe care acesta o adoptă. În numele stabilităţii şi perpetuării instituţiilor „democratice” ale statului, agenţii totalitarismului sunt exoneraţi de orice răspundere personală. Vinovăţia este localizată într-o zonă privată şi ocultată, un turn al manipulării şi al trădării. Se recunoaşte că partea vizibilă a comunismului este neproblematică, susţinându-se că numai zonele întunecate ale regimului totalitar se cuvin a fi ambalate într-un pachet rechizitorial.
Dilema „dosarelor securităţii” a fost transferată în instanţele moralei comune din cele ale eticii politice. Nu se urmăreşte stabilirea răspunderilor, ci restaturarea unor reputaţii personale. Comunismul se transformă (cosmetizează) treptat dintr-o psihoză social-politică într-o eşalonare telegenică a unor obişnuite şi mărunte fapte infracţionale. În şedinţa de partid, de până mai ieri, acuzaţia de indisciplină faţă de „linia partidului” era urmată de concedierea sau întemniţarea celui împricinat. O atare realitate a trebuit să se evapore în zilele revoluţiei. Acuzaţia scrisă într-unul din birourile securităţii a avut, de cele mai multe ori, consecinţe „imprevizibile”. Ea se constituie ca un document public care trebuie cercetat într-un cadru legal-specializat. „Turnătoriile” sunt reduse la un număr aleatoriu şi discret de repere biografice accidentale care eludează natura malefică a sistemului comunist şi care sunt oferite consumului anecdotic al unui public ce-şi construieşte memoria trecutului cu faţa la prezent. Sub auspiciile patriotismului de tip nou şi al siguranţei naţionale, foştii agenţi ai securităţii sunt indiferenţi în a-şi declina apartenenţa la originile martiriului social. Probabil că vom ajunge să aflăm că nici măcar securitatea nu a colaborat cu ea însuşi. Probabil vom afla că nu a existat decât un grup restrâns de mărunţi „întreprinzători” care trimiteau „în secret” note informative.
Prin „reabilitarea” legii deconspirării securităţii se urmăreşte dezacuzarea P.C.R. împreună cu liderii săi marcanţi, împreună cu aparatul represiv şi arsenalul său ideologic. Aceeaşi lege „sugerează” o perpetuare a dependenţei individului faţă de stat, faţă de primenirile sale partinic-politice. Pe stil nou, partidele politice sunt legitimate să gestioneze „verticalitatea” corpului social fără a exista însă acele unităţi de măsură a responsabilităţilor activului de partid faţă de propriul trecut.
Clădită pe rămăşitele fostei societăţi proletariale şi „duhului” partidelor istorice trezit de revoluţie, clasa politică românească actuală se plasează strategic în afara arhivelor securităţii. Dosarele personajelor politice marcante poartă în continuare ştampila „Strict secret”. Legal, activitatea CNSAS este cuantificată de adeverinţele eliberate privind pe cei care se dovedesc a nu fi fost „colaboratori ai securităţii şi care nu au făcut poliţie politică”. În acest fel, partidele postcomuniste utilizează acelaşi instrumentar al epocii în care P.C.R. urma să preia puterea politică, solicitând candidatului interesat de funcţii politice publice să posede o adeverinţă eliberată de către serviciile secrete conform căreia „nu a făcut parte din vreo organizaţie politică sau paramilitară”.
„Experimentul german” privitor la administrarea dosarelor Stasi nu a făcut dovada stabilirii adevărului, de identificare a informatorilor poliţiei politice, de a deconspira întregul angrenaj al controlului societăţii civile exercitat de „mâna lungă a securităţii statului”.
Într-o democraţie reprezentativă evaluarea funcţionării eticului nu aparţine fişei de atibuţii a partidelor politice sau a parlamentului. Retrospectiva istoriei recente nu reuşeşte să susţină într-o agoră mega-mediatizată un proces simbolic al comunismului. „Legea dosarelor” capătă formele de manifestare a unui simptom maladiv al emancipării plutocraţiei româneşti, al incompetenţei conducătorilor cetăţii în exerciţiul politco-administrativ. Într-un mod cât se poate de subtil se urmăreşte perptuarea obedienţei individuale în faţa impresionantelor statui ale instituţiilor statului, care prin lege sunt neimpozabile moral. Vorba cântecului: „Uteciştii de ieri, comuniştii de azi”... dizidenţii de ieri, şomerii de azi, partizanii de ieri, simpozionaţii de azi..jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu