Sursele şi resursele fundamentalismului islamic [4]

Începutul secolului XIX marchează debutul unei epoci de renaştere pentru întreaga lume musulmană, răspunsurile variate date problemei relaţiei dintre religie şi putere pot fi încadrate în două mari curente: „1) Curentul reformist, care indiferent de denumire şi protagonişti concepe orice înnoire ca posibilă numai în cadrul islamului, prin restituirea purităţii iniţiale a acestuia; 2) Curentul laicizant, care concepe modernizarea (înţeleasă uneori, ca sinonimă cu occidentalizarea) în cadrul unui proces de separare a spiritualului de temporal. Reformismul proclamă necesitatea revenirii la Revelaţie şi la modelul de cetate de la Medina (...) Există mai multe variante ale acestei mişcări: wahabismul din Arabia Saudită, modernismul indian, reformismul egiptean şi altele.” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam]. Mişcări reformiste de tipul „Fraţilor Musulmani” au un pronunţat caracter politic; o confrerie religioasă cu scop politic, structurată ca o armată şi care îşi propune introducerea legislaţiei islamice în toată rigoarea şi puritatea ei. Oficial, organizaţia este interzisă, dar adepţii săi sunt activi pretutindeni. Mişcarea a fost făcută responsabilă de asasinate politice, dintre care cea a preşedintelui egiptean Anwar as-Sadat, în octombrie 1981.

În urma evenimentelor tragice ce au marcat debutul noului mileniu, societatea modernă este din ce în ce mai interesată de fundamentalismul islamic. La început, „termenul de usuliyy - «fundamentalist» s-a aplicat teologilor care propovăduiau readucerea doctrinei la prototipuri, la fundamentele ei, ca apoi să se extindă la întreaga mişcare politico-religioasă care cheamă la o societate în care Legea religioasă să fie respectată în toate implicaţiile ei. Întruchiparea modernă a unei asemenea societăţi ar fi cea instaurată în Iran de revoluţia islamică (...) Fundamentalismul împărtăşeşte principalele caracteristici ale tuturor mişcărilor reformiste din vremea noastră, căci reformismul islamic înseamnă reîntoarcerea la marile surse ale credinţei şi la marile modele de organizare a cetăţii.” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam]. 

Organizarea democratică a societăţii în chip islamic este susţinută de idealurile echităţii şi justiţiei sociale. Discursul fundamentalist se bucură de audienţă în rândurile acelor musulmani confruntaţi cu probleme grave, de tipul creşterii rapide a populaţiei, înapoierea, inegalităţile flagrante. Răspunsurile islamice la marile provocări ale contemporaneităţii se sprijină pe sporirea influenţei oamenilor religioaşi (providenţiali), a instituţiilor ataşate religiei. Astfel şefii de stat sunt şi lideri spirituali (Arabia Saudită, Maroc). Personalităţile religioase sunt prezente în aparatul guvernamental. Universităţile din Cairo sau Tunis manifestă o evidentă influenţă politică. Tendinţa de laicizare/modernizare traversează majoritatea ţărilor musulmane, ca expresie a intereslor unei burghezii aflată în plină ascensiune care crede în primatul dezvoltării socio-economice în faţa religiei.

Morala islamică se bazează pe Coran şi pe tradiţia legată de Profet. „«Binele» însemană, în primul rând, îndeplinirea obligaţiilor rituale şi apoi o serie de virtuţi printre care cele de ordin social ce ocupă un loc important: ospitalitate, protejarea orfanului şi a celui slab, respect faţă de viaţa semenului şi bunurile sale, respect faţă de părinţi, bune relaţii cu familia, vecinii, fidelitate faţă de cuvântul dat (...) inima şi faţa deschise sunt apreciate în islam. Alte calităţi recomandabile sunt sinceritatea, răbdarea, castitatea, bunătatea şi pietatea. Moderaţia este recomandabilă în toate: curajul nu trebuie confundat cu nesăbuinţa. Este o dovadă de laşitate şi un mare păcat să fugi din faţa duşmanului în ceasul luptei. (...) Este recomandabil să-ţi păstrezi sângele rece, să ierţi (...) islamul nu îndeamnă la fatalism.” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam].

Nemulsulmanii susţin că, dacă islamul nu este fatalist, atunci el este fanatic, violent şi agresiv. Asupra acestor comandamente ale violenţei, cei care trebuie să se pronunţe cu acureteţe sunt istoricii şi sociologii. Reflecţia etică este ancorată în concret, mai apoi ea devine ideologie militantă. Datorită respectării cu „religiozitate” a codului moral, modelul cetăţii ideale de la Medina devine un instrument privilegiat al propagandei fundamentaliste, antinaţionaliste şi antilaiciste. „Orice luptă considerată justă – inclusiv mişcările de eliberare naţională – devine jihad; orice victimă căzută într-o luptă considerată justă este şahid (martor, martir), deci se bucură de privilegii speciale în Paradis.” [NADIA ANGHELESCU – Introducere în Islam]. Lupta împotriva subdezvoltării capătă conotaţii sacre, originându-se în mesajul coranic şi în învăţăturile Profetului. Ideile de libertate individuală şi socială sunt conectate la aceleaşi surse. „Declaraţia asupra drepturilor omului în islam” (1981) se bazează pe slova Coranului şi pe hadith (faptele Profetului), garanţii ale demnităţii umane, discriminării rasiale, întrajutorării, libertaţii de conştiinţă, inviolabilităţii domiciliului, grijii pentru cei săraci, dreptului la educaţie şi sănătate.

La 11 septembrie 2001, comunitatea internaţională a fost cutremurată de atentatele asupra Turnurilor Gemene, unul din simbolurile impermeabile ale „visului american”. Acest evenimente au orientat atenţia tuturor spre lumea islamică, obârşia declarată a autorilor acestor atentate. Cursul istoriei avea să se schimbe peste noapte. Admnistraţia Bush jr. declanşează un război necruţător împotriva terorismului, în special al celui susţinut de fundamentalismul islamic. După un lung şi necesar preambul, lucrarea de faţă încearcă să desluşească sursele reale ale acestui „flagel”, componentele religioase şi laice al acestui tip special de combustibil ce întreţine maşinăria complexă a campaniei împotriva imperialismului occidental. Sub paravanul democraţiei, Vestul îşi urmăreşte cu tenacitate interesele într-un spaţiu cultural şi geografic în care nonmusulmanul este privit cu ostentaţie şi este tratat cu prea puţină ospitalitate. Adeptul Coranului, îndepărtat de la natura sa materială, devine mobil al acţiunii destructive al unei culturi orientale înconjurată cu sârmă ghimpată, în care cel care se roagă celui atotputernic poate să aibă sub covoraş un pistol-mitralieră.

O dată cu intrarea unor mase largi de populaţie, îndeosebi a tinerilor, într-o lume modernă, monopolul elitelor restrânse occidentale au modelat prima generaţie de istorie postcolonială. Acest proces a cuprins programele, ideologiile, ingredientele discursului public pe care se bazau noile state. Noile mase urbane/urbanizate, inclusiv noile clase de mijloc, masive, educate, nu se ridicau la nivelul vechilor elite, care aveau o relaţie „de la egal la egal” cu coloniştii sau cu partenerii lor universitari. Masele de oameni săraci nu împărtăşeau credinţa în aspiraţiile occidentale ale secolului al XIX-lea de-a lungul procesului de laicizare. În ţările islamice occidentale, democraţia este explozivă. Valorile liberalismului occidental, asociate statului de drept, au fost protejate împotriva deschiderii către democratizare prin forţa militară a liberatorilor naţiunilor lor sau a moştenitorilor lor (cazul Algeriei sau Turciei). 

Această barieră în calea vechilor valori ale progresului nu s-a limitat la masa celor defavorizaţi, depăşind graniţele islamului. Naţionalismul etnico-religios pătimaş şi sălbatic s-a manifestat ca un „câmp al morţii”. Criza de identitate a satelor a căror ordine socială s-a „evaporat” împreună cu ascensiunea păturii educate a junimii a provocat o stare de anxietate în comunitate (estomparea însemnelor fizice şi lingvistice ale statutului care îi separau pe oameni). Această realitate poate explica apariţia unor noi simboluri şi ritualuri ale vieţii comunitare, determinând politica unei lumi în schimbare.

„«Revoluţia culturală» din cea de-a doua jumătate a secolului, extraordinara disoluţie a normelor sociale tradiţionale, a structurilor şi a valorilor, i-a lăsat orfani şi în derivă pe mulţi locuitori ai lumii dezvoltate. Nicodată nu a fost utilizat cuvântul «comunitate» cu mai puţin discernământ şi fără conţinut decât în deceniile în care comunităţile, în sens sociologic, au devenit greu de găsit în viaţa reală (...) Ascensiunea «grupurilor de identitate» a fost notată încă de la sfârşitul anilor ’60 (...) Mulţi au apelat la originea etnică comună, deşi alte grupuri de oameni, în căutarea separatismului colectiv, au folosit acelaşi limbaj naţionalist.” [ERIC HOBSBAWN – Secolul extremelor].

Tragedia politicii de identitate exclusivistă consta într-o simulare calitativă a funcţionalităţii sale. A susţine că există un adevăr alb sau negru, hindus sau slav era receptat cu mari distorsiuni în afara grupurilor de provenienţă. „Fundamentaliştii islamici care au studiat fizica nu au studiat fizica islamică (...) chiar şi cei mai naţionalişti francezi sau germani au învăţat că, pentru a opera în satul global al oamenilor de ştiinţă şi al experţilor tehnici care fac ca omenirea să funcţioneze, este nevoie de comunicare într-o singură limbă globală (...) Chiar şi o lume împarţită în teritorii teoretic omogene din punct de vedere etnic datorită genocidului, expulzărilor în masă şi «purificării etnice» a fost inevitabil heterogenizată din nou prin mişcările în masă ale populaţiei, ale stilurilor şi de tentaculele economiei globale” [ERIC HOBSBAWN – Secolul extremelor].

Avem de-a face cu misterul lumii conspiraţiei, în care grupurile de acţiune directă ale ideologiei naţionaliste este conectată într-o reţea mondială ce constă în diferite armate de mici dimensiuni – insurgenţi palestinieni, basci, IRA, etc. – ale căror reţele ilegale se suprapun şi în care se găsesc „infiltraţii” ale serviciilor secrete, protejate/asistate de statele arabe sau răsăritene. După exilul său, în anii ’60, ayatollahul Khomeyni, declanşează demonstraţii de protest împotriva referendumului propus pentru reforma agrară şi a reprimării activităţii clericale în oraşul sfânt Qum. Cu acest prilej el denunţă monarhia ca fiind neislamică, propovăduind revolta clerului (preluarea puterii) împotriva autorităţilor despotice. Se anunţa atunci o revoluţie islamică, „intermediată” de dispozitivul post-coranic al casetelor audio. Gherilele intră în acţiune. Armata nu reuseşte să suprime răscoala. Şahul este trimis în exil. Revoluţia iraniană îşi serbează izbânda. Aceasta a fost prima revoluţie câştigată sub steagul fundamentalismului religios, înlocuind vechiul regim cu o teocraţie populistă a cărui program reprezenta o întoarcere în secolul VII, la vremea în care a fost scris sfântul Coran. Începând cu anii ’70, revoluţiile „au devenit fără îndoială în lumea islamică o forţă politică de masă în rândul clasei de mijloc şi a intelectualilor din cadrul populaţiilor în continuă creştere şi au luat o turnură revoluţionară sub influenţa revoluţiei iraniene. Fundamentaliştii islamici s-au revoltat şi au fost sălbatic reprimaţi în Siria partidului Ba’ath, au luat cu asalt lăcaşurile sfinte din pioasa Arabie Saudită, l-au asasinat pe preşedintele Egiptului, toate acestea între 1979 şi 1982. Nici o doctrină a revoluţiei nu a înlocuit vechea tradiţie revoluţionară a anilor 1789-1917, nu s-a elaborat nici un proiect dominant de schimbare a lumii, diferit de cel al răsturnării ei.” [ERIC HOBSBAWN – Secolul extremelor].

La sfârşitul secolului XX, masele au revenit în scenă în roluri principale, ca suporteri ai revoluţiei. Activismul minoritar, sub forma gherilelor rurale sau urbane şi a terorismului, a devenit endemic în lumea dezvoltată, în regiuni importante ale Asiei de Sud şi în zona islamică. Incidentele teroriste internaţionale „aşa cum au fost ele enumerate de Departamentul de Stat al SUA, au crescut aproape continuu de la 125 în 1968, la 831 în 1987, iar numărul victimelor lor a trecut de la 241 la 2.905” [ERIC HOBSBAWN – Secolul extremelor]. Asasinatele politice (Anwar Sadat 1981, Indira Ghandi 1984, Rajiv Ghandi 1991), acţiunile IRA şi ETA sunt caracteristice violenţei grupurilor mici, avantajate de conducerea unui număr restrâns de militanţi, cu ajutorul unor tehnici şi armamente militare ieftine, eficiente şi uşor de transportat, pe care înfloritoarea industrie de resort le-a răspândit la scară planetară. Ele sunt un „simptom al barbarismului în creştere în toate cele trei zone ale lumii, un element de poluare a atmosferei de violenţă şi insecuritate pe care trebuie s-o respire omenirea din mediul urban la sfârşitul mileniului. Însă contribuţia lor la revoluţia politică a fost neglijabilă.” [ERIC HOBSBAWN – Secolul extremelor]. 

Lumea secolului XXI pare a nu fi o lume a societaţilor stabile, având ca dominantă starea de dezagregare socială. Există condiţii propice pentru răsturnarea unor regimuri detestate, care şi-au pierdut legitimitatea, prin revolte populare dirijate de forţe apte să le înlocuiască (Coreea de Nord, Iran, Zimbabwe). Ne întâlnim cu o lume bântuită de violenţă, înarmată până în dinţi. Incidentele cu caracter terorist şochează, dar nu mai suprind pe nimeni. Accesul la arme ultra-distructive şi la explozibili a devenit atât de lesnicios, încât monopolul obişnuit al statului asupra armamentelor din ţările dezvoltate nu mai poate fi luat ca sigur. Înaintea prăbuşirii Cortinei de Fier, era greu de conceput ca arsenalul nuclear să ajungă în mâna „altor” organizaţii sau guverne. Mileniul al treilea va avea parte, cu siguranţă, de o perpetuare a violenţei ori de schimburi politice violente.

Afirmarea fundamentalismului islamic a fost o mişcare îndreptată nu numai împotriva ideologiei modernizării, ci şi împotriva Occidentului însuşi. Activiştii acestei mişcări îşi ating scopurile prin intimidarea turiştilor occidentali (cazul Egiptului) sau prin asasinarea rezidenţilor occidentali locali (cazul Alegeriei). Cele mai puternice manifestări xenofobe din ţările bogate sunt îndreptate împotriva „stranierilor” din Lumea a Treia. Uniunea Europeană şi-a „fortificat” graniţele împotriva fluxului „dezmoşteniţilor sorţii” în căutare de lucru, proveniţi din această lume. În ograda SUA au apărut semne vizibile de opoziţie la adresa toleranţei faţă de imigrarea nelimitată.