Vânătorul care s-a făcut de oaie!

    Conflictul pe care l-am putut urmări pe sticla televizorului nu reflectă un război între caste, nicidecum! Oieritul este o activitate profesională, emblematică pentru fiinţa naţională a românilor, care se încăpăţânează să se adapteze cerinţelor de supravieţuire ale secolului XXI şi să transmită generaţiilor, prezente şi viitoare, fiorul cântului, respiraţia ancestrală a pădurii şi postura demnă a piscurilor mioritice. De cealaltă parte, vânătoarea a devenit astăzi un însemn pseudo-aristocratic al potentaţilor zilei, care îşi etalează în acest fel întreaga forţă pentru a masca, de fapt, lipsa totală de creativitate şi viziune a propriei personalităţi. Putem spune că vânătorii parlamentari sunt un fel de ciocoi de tip nou, în vreme ce ciobanii de la stână prestează servicii către populație.

    Teritoriile celor două tabere se învecinează, uneori se întrepătrund, astfel au putut să apară, între acestea, evenimente de tangenţă, fricţiuni, chiar omoruri deliberate girate de prea-plinul aroganţei ce operează cu o carabină de 10.000 de euro. Ce înseamnă un câine bun paznic la stână? Este vorba de cel mai ieftin şi mai eficient sistem de securitate de care poate beneficia obştea ciobănească. Aici dulăul din curte a devenit un membru cu drepturi depline al familiei.

    Ciobanul îşi apără cu orice preţ acest “asset” care îl apără la rândul său, o inversare permanentă de roluri care nu are preţ. Câinele ciobanului este un bun de patrimoniu, este o investiţie de oportunitate şi de încredere, dar este şi un instrument de alean pentru cele sufleteşti şi perene, în momentele de solitudine în care baciul se îngemănează cu natura.

     Aşadar, paznicul de la stână nu trebuie stigmatizat dacă alungă mistreţul sau ciuta din bătaia puştii, el doar securizează arealul stânii, care, în multe situaţii, se învecinează cu vreun fond de vânătoare.

    Orice formă de exces de libertate paote fi înlăturată prin aplicarea legisaţiei în vigoare, iar dacă aceasta nu este îndestulătoare, generalizarea stigmatului este ea însăşi caducă, neavenită, cretină, idioată, imbecilă.

    Reglementarea ce se dovedeşte a fi ineptă şi abruptă va avea ca efect invalidarea sistemtică a jurisprudenţei. Interesele care au promovat şi susţinut această reglementare a regimului vânătorii şi vânatului ţintesc direct în tradiţia neamului, anulând ori marginalizând astfel datini, obiceiuri, cutume care compun împreună identitatea noastră ca popor trăitor al acestui tărâm, pe care care au păşit Burebista şi Decebal, nu oareşicare baştan bine înfipt în sistem dar cu o respiraţie vremelnică care nu produce plus-valoare.

   Păstoritul tradiţional nu a intrat în coliziune cu modernitatea, ci invers! Acesta încearcă să se adapteze aşa cum poate şi cât este lăsat să poată… şi să-şi facă simţită prezenţa prin roadele sale şi dincolo de tastatura calculatorului.

    Astăzi putem spune că oieritul tradiţional, autentic, transhumanţa, este practicată de o mână de familii de ciobani a cărei membrii trudesc să menţină în viaţă această îndeletnicire ereditară, strămoşească, a românului care şi-a trăit istoria. Distrugând matricea acestui mod de viaţă, aşa cum se încearcă prin astfel de iniţiative ciocoiste, vom distruge o lume de basm, vom distruge amintirea bunicilor şi stră-bunicilor noştri, vom dinamita un univers special, sensibil, odată cu care pot dispărea şi cele trei culori: roşu, galben şi albastru.

    În aglomerările urbane prezenţa clopului de cioban este o apariţie insolită, poate incomodă, în ipostaza celui rămas în urmă, neadaptat. Totuşi, la marile sărbători brânza autentică (atât cât mai este) este foarte căutată şi nelipsită de la mesele noastre.

    Dacă tot milităm pentru biodiversitate, să lăsăm atunci câinele de la stână să alerge liber în arealul pe care îl securizează, chiar dacă prin aceasta tulbură pânda vreunui braconier care a dat probabil şpagă ca să poată ucide, ca să ducă plocon vreunui ştab de la primărie sau vreunui guşat de la oraş sau, şi mai grav, să strice partida de vânătoare a unui specimen politic, lider de partid, baron, parlamentar sau toţi la un loc împreună cu suita lor de caterincă şi învârteli.

 

          În loc de concluzie:

1)      Supra-reglementarea a distrus oieritul în Italia, îndeosebi în zona de sud;

2)      În biroul său modest şi înţesat de cumetrenii, parlamentarul care a votat această lege a devenit automat un profet al bunăstării noastre, cum s-ar zice “ştim noi ce e mai bine pentru tine!”;

3)   Protestele străzii au băgat frica în parlamentari, de aici şi reacţiile ingenue, tardive, tâmpe şi para-psihologice cu care unele gulere scrobite s-au afişat la locul de muncă, fosta Casă a Poporului, actualmente Parlamentul României;

4)      Acest conflict nu este încă încheiat;

5)  Parlamentul a făcut încă o dată proba indubitabilă că este cea mai detestată instituţie din România, fiind supra-populat de persoane cu deficite consistente de cultură generală, de construcţie cognitivă, care de fapt nu iubesc România;

6)   Oamenii încep să se ridice atunci când le sunt călcate în picioare drepturile de către cea mai toxică componentă a societăţii – clasa politică.

    Post Scriptum

    Ca non-vânător, mă întreb cum este să ieși la o terasă, într-o zi splendidă, și să-ți treacă un glonț 

prin cap după care să cazi lat. Stupoare! Teroriștii bântuie prin oraș! Oare la fel pățesc și animalele

sălbatice? Vânătorii parlamentari bântuie prin pădure!

"Limba română este patria mea"

    În ultima lună a anului celebrăm evenimente cruciale care marchează inexorabil istoria națiunii române.

    La 1 decembrie 1918, Adunarea din Alba Iulia pecetluia unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Maramureș, Transilvania, Banat, Crișana, și Sătmarul cu Regatul României. Astfel,"pohta" voievodului Mihai Viteazul, care a unit sub sceptrul său, la 1600, provinciile românești, s-a împlinit sub coroana Regelui Ferdinand.

    Protestele “Străzii”, din perioada 16-25 decembrie 1989, au avut ca rezultat căderea regimului comunist. România a fost singura țară din blocul comunist care a trecut printr-o revoluție violentă și în care conducătorii comuniști au fost executați.

    Abdicarea tânărului Rege Mihai I la finele anului 1947 este consemnată ca un eveniment previzibil în viziunea contemporanilor epocii. În fond, regele era ultimul lider care reprezenta regimul de dinainte de al Doilea Război Mondial în întreaga Europă Centrală și de Est. În ședința extraordinară din 30 decembrie 1947 a Cabinetului, Petru Groza a declarat: „ (...) monarhia era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru şi că (...) poporul a făcut azi un divorț și decent, și elegant de monarhie. (...) Vom îngriji ca fostul rege să plece liniștit pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul vremurilor, s-a retras". La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească țara, urmat la peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România și Ileana de Habsburg.

     La 30 decembrie țara lui Eminescu devine Republica Populară Română până la adoptarea unei noi constituții ce proclama Republica Socialistă România, la 21 august 1965. Imediat după semnarea de către regele Mihai I a actului de abdicare, comuniștii au proclamat în aceeași zi instaurarea Republicii Populare Române. Acest act politic nu era expresia unei voințe populare, liber exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup politic și anume cel al comuniștilor, care urmăreau de fapt aducerea țării la starea de obediență față de Uniunea Sovietică și transformarea sa într-un stat totalitar.

    În 1918, românii au dobândit libertatea națională. Prin trecerea provinciilor lor de sub stăpânirea a două imperii absolutiste la o monarhie constituțională, au fost asigurate libertatea socială și libertățile individuale, ceea ce a determinat un progres ascendent al noului stat România. Dictatura carlistă și cea antonesciană, cel de Al Doilea Război Mondial au atentat la libertățile individuale și la cele de grup, iar dictatura comunistă a dinamitat fundamentele democrației autentice.

    Revoluția din decembrie 1989 a permis redobândirea unei libertăți naționale reale faţă de imperiul sovietic, prin desprinderea de Tratatul de la Varșovia și de CAER (piața comună a statelor comuniste est-europene). Românii au obținut libertățile politice, sociale și religioase împrejmuite de zidurile unui sistem totalitar opresiv, dar și libertăți individuale, între care cea a cuvântului și a circulației au fost simțite de fiecare cetățean.

     Generația din 1918 a schimbat istoria, sprijinindu-se pe acea solidaritatea umană ce urmărește un ideal comun: unirea românilor. Combustibilul care a întreținut flacăra revoltei din decembrie 1989 a constituit-o solidaritatea împotriva unui dușman comun: regimul comunist.

   Cea mai mare provocare a tranziției postcomuniste a fost asumarea libertății individuale în respectul libertății celuilalt. Trecerea de la spiritul colectivist la spiritul comunitar, născut din adeziunea liber consfințită la un proiect comun, s-a dovedit mult mai dificilă decât ne-am așteptat.

    După integrarea euroatlantică a României coeziunea intrinsecă a societății romanești a fost înlocuită cu un alt tip de coeziune, construită în cadrul unui sistem mafiot, în care loialitatea faţă de statul cetățenilor a fost înlocuită cu loialitatea faţă de absolutismul instituțional, în care șefii redistribuiau subordonaților o parte din beneficiile obținute din șpaga primită de la companiile comerciale private, care realizau profituri nemeritate din afaceri cu statul.

    Sistemul mafiot instaurat în România are la bază o uriașă rețea de structuri oligarhice create în primii ani după 1989 prin reactivarea nomenclaturii și securității comuniste, generalizată prin dorința de îmbogățire rapidă și a lipsei de reacție a unei societăți lipsite de valori morale. Perpetuarea sistemului mafiot s-a sprijinit, în principal, pe promovarea unor persoane incompetente profesional și corupte, manipulabile prin șantaj, în fruntea majorității instituțiilor  statului, inclusiv a celor abilitate să lupte împotriva corupției.

    Mișcările populare din ultimii ani, îndeosebi din acest an, au izvorât din disperarea faţă de furtul generalizat al resurselor naționale, din dificultatea de a găsi o soluție practică de a stopa corupția și viața de huzur în care se scaldă tagma conducătorilor. Formula de rezolvare a cererilor legitime ale STRĂZII este încă învăluită de confuzie, o confuzie “întreținută” asupra persoanelor culpabile și instituțiile pe care aceștia le-au reprezentat (Guvern, Parlament, administrație, justiție), precum și prin extinderea prezumției de vinovăție asupra persoanelor competente și corecte din aceste instituții, ceea ce a generat un deficit gigantic de încredere la nivel național.

    Reconectarea românilor din ţară și a celor din afara hotarelor naționale poate fi refăcută doar printr-o nouă solidaritate în jurul unui mare proiect istoric național, care să ne ajute să devenim ceea ce ar trebui să fim: o ţară prosperă și respectată.

    „A vorbi despre limba în care gândești, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. … Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte îmi dau seama că ea are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă.”

    „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră.

    Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.”

    “Cinstea vieții mele și idealul vieții mele sunt acelea de a fi așternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând sufletul ţării. Visul vieții mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării mele când îi este sete de un vin și de un viu.”

Nichita Stănescu