Sursele şi resursele fundamentalismului islamic [6]

Problema fundamentală a Occidentului nu este fundamentalismul islamic, ci Islamul, o civilizaţie diferită a cărei locatari propovăduiesc superioritatea culturii lor, fiind însă obsedaţi de inferioritatea puterii lor. „Problema în Islam nu este CIA sau Departamentul de Apărare al SUA, ci Ocidentul, o civilizaţie diferită ai cărei membrii sunt convinşi de universalitatea culturii lor şi cred că puterea lor superioară, chiar aflată în declin, le impune obligaţia de a-şi extinde această cultură pretutindeni în lume.” [SAMUEL P. HUNGTINGTON – Ciocnirea civilizaţiilor].

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au schimbat dramatic calculele politice, marcând debutul unei noi ere, terifianta „epocă a terorii”. Conceptul „teroare” este studiat cu mult mai multă atenţie. Un manual al infanteriei SUA defineşte terorismul astfel: „folosirea calculată a violenţei sau ameninţării cu violenţa în scopul atingerii unor obiective de natură politică, religioasă sau ideologică (...) prin intimidare, coerciţie sau inducerea spaimei.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Guvernul britanic propune următoarea definiţie: „Terorismul reprezintă utilizarea sau ameninţarea cu o acţiune care este violentă, dăunătoare sau producătoare de dezordine, în scopul de a influenţa guvernul sau a intimida populaţia şi servind ca mijloc de promovare a unei cauze politice, religioase sau ideologice.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire].

La inaugurarea administraţiei Regan, în 1981, noul preşedinte declara că acest război împotriva terorii va fi un element central al politicii externe americane. Definiţiile oficiale ale terorismului sunt, practic, aceleaşi ca şi definiţiile contraterorismului: „conflict de mică intesnitate sau contrainsurgenţă.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire].  Tradiţional, statele abordează teza terorismului propriu drept contraterorism, inclusiv în situaţia unui genocid. Într-o Europă îngenunchiată, naziştii afirmau că apără guvernele legitime, grupurile de partizani fiind terorişti „sponsorizaţi” din afara ţării. Aceşti partizani au fost conduşi de la Londra şi angajaţi în răspândirea stării de teroare. Militarii americani recunosc că programele lor de contrainsurgenţă au fost croite pe modelul propagandei naziste, analizată temeinic, cu ajutorul unor foşti ofiţeri ai Wermacht-ului.

Practica generală a consemnat ca teză „de lucru” faptul că terorismul este „arma celui slab”. Un enunţ veridic prin definiţie, dacă se apreciză că teroarea este, în fapt, „terorismul lor nu al nostru”. Eliminând filonul doctrinar, descoperim, de fapt, că teroarea este, înainte de toate, arma celui puternic, motivând acestă aserţiune privind astăzi la arsenalul „din dotare” a majorităţii armatelor naţionale. În aceeaşi ordine de idei, se vehiculează teoria conform căreia SUA este principalul stat terorist, în perspectiva unei analize atente asupra instituţiilor internaţionale, precum Curtea Internaţionala de Justiţie şi Consiliul de Securitate ONU. SUA a „eludat” avizul Consiliului de Securitate ONU în ceea ce priveşte intervenţia sa militară în Irak, prezentând un dosar de probe mai mult sau mai puţin sustenabile.

Definiţiile oficiale nu oferă un răspuns precis la orice întrebare. „Ele nu fac nici o diferenţiere clară între terorism internaţional şi agresiune sau între teroare şi rezistenţă. Aceste chestiuni s-au ridicat în moduri interesante, care au influenţat direct redeclaratul război împotriva terorii şi titlurile din presă.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Problema în discuţie se referă la legitimitatea acţiunilor popoarelor private prin forţă de dreptul lor la viaţă, acestea urmărind realizarea „dreptului la autodeterminare, libertate şi independenţă” – Carta Naţiunilor Unite. Este vorba de acele popoare aflate sub regimuri coloniale, rasiste sau sub ocupaţie străină. Cum se realizează încadrarea acestor acţiuni în cadrul conceptelor teroare sau rezistenţă? În Adunarea Generală a ONU se afirma că „nimic din prezenta rezoluţie nu poate aduce prejudicii dreptului astfel definit. Rezoluţia a fost adoptată în decembrie 1987, exact atunci când terorismul internaţional recunoscut oficial ajunsese la punctul culminant. (...) Rezultatul votului a fost de 154 la 52, încă un argument pentru importanţa documentului.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. SUA şi Israel au fost singurele state care au negat o atare considerare asupra acţiunii ca rezistenţă legitimă, declarându-le acte de terorism. Acestă poziţie oficială comună se întinde dincolo de teritoriile ocupate. Astfel, cele două ţări consideră Hezbollah-ul drept una dintre principalele organizaţii teroriste din lume, nu datorită actelor sale teroriste, ci pentru că aceasta s-a format pentru a opune rezistenţă ocupaţiei Libanului de către Israel, resuşind să-i alunge pe „cotropitori” după ce aceştia au sfidat, vreme îndelungată, rezoluţiile Consiliului de Securitate ONU. SUA au numit „teroriste” popoarele care opun rezistenţă agresiunii directe americane (Vietnamul de Sud, Irakul).

Evenimentele din septembrie 2001 au marcat o schimbare profundă a cursului istoriei. Un atac împotriva unei ţări bogate şi puternice a produs un impact psihologic la scară planetară. Îngroziţi în faţa crimei împortiva umanităţii şi cu o imensă compasiune faţă de victime, comentatorii media non-occidentali au prezentat ştirea sub forma unui „well come to the club”.  America Latină nu a uitat cu uşurinţă de plaga violenţei şi represiunii care a devastat regiunea în anii ’60, îndeosebi sursa acesteia (decizia admnistraţiei Kennedy din 1962 prin care misiunea armatelor din America Latină devenea „securitatea internă” în loc de „apărarea emisferei”). „Doctrina Securităţii Naţionale a ajuns în America Centrală în anii ’80. El Salvador a devenit principalul destinatar al ajutorului militar american, când teroarea de stat a ajuns la îngrozitoarea sa intensitate maximă. Când Congresul a condiţionat acordarea de instruire şi sprijin militar direct de impunerea respectării drepturilor omului, aşa cum s-a întâmplat în Guatemala după atrocităţi pe scară largă ale guvernului, sarcina a fost îndeplinită prin surogate de soluţii.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Victimele unor astfel de evenimente nu au o memorie volatilă, în vreme ce „greii” bifează, conform procedurii, evitarea situaţiilor inacceptabile.

Ştiinţa războiului a beneficiat de o nouă glorificare în contextul „intervenţiilor umanitare” şi a terorismului internaţional. Bombardarea Afganistanului poate fi un exemplu pragmatic de război just aliniat consensului apusean. „Aproape toată lumea, cu excepţia pacifiştilor absoluţi şi a celor care par a crede că trebuie să ne lăsăm măcelăriţi fără să ridicăm un deget fiindcă atât de mulţi străini ne urăsc” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire] reprezintă o aserţiune ce validează acest demers, o certitudine în cazul răboiului just, deoarece atunci când „America a trimis soldaţi în scopul «schimbării de regim» în Afganistan, opoziţia se reducea la oameni care se opun din reflex utilizării puterii americane” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. O atare retorică ne îndeamnă a ne întreba dacă „schimbarea de regim”, în cazul afgan, a constituit scopul principal al intervenţiei din Afganistan sua avem de a face cu un idiom post-conflict? Au existat oare opozanţi ai bombaradmentelor care să nu fie nici pacifişti absoluţi şi nici nebuni de legat? Sondajul Gallup din septembrie 2001 menţionează: „O dată identificaţi teroriştii, guvernul american ar trebui să lanseze un atac împotriva ţării sau ţărilor în care se află bazele lor, sau ar trebui să încerce să obţină extrădarea teroriştilor pentru a-i aduce în faţa justiţiei ?” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Reuşita unor astfel de demersuri diplomatice a fost, în mod real, încununată de succes? La această întrebare pot răspunde cel mai bine ideologii extremişti ai ambelor tabere. În acel moemnt a existat o opoziţie covârşiotoare faţă de politicile Washgingtonului, care nu numai că învedereau ţinte civile, dar au transformat principalele aglomerări urbane într-un fel de „oraşe-fatomă”.

La scurt timp după atentatele de la 11 septembrie 2001, oficialităţile au susţinut că au cunoştinţă de identitatea autorilor. Retrospectiv, ne întrebăm cât de întemeiată a fost această constatare? Evoluţia ulterioară nu a confirmat acest lucru. În iunie 2002, directorul FBI, Robert Mueller a depus mărturie în faţa unui comitet al Senatului SUA, oferind „detalii” asupra originii atacatorilor: „anchetatorii cred în ideea că atacurile de la World Trade Center şi Pentagon de pe 11 septembrie îi au în spate pe liderii Al Qaeda din Afganistan (...) Credem că cei care au pus la cale se aflau în Afganistan şi ocupau locuri importante în conducerea Al Qaeda.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. În ce mod, Casa Albă, ar fi putut avea cunoştinţă despre aceste „surse” la o distanţă de câteva luni înainte de producerea tragediei, în situaţia în care preşedintele SUA a ordonat bombardarea Afganistanului? În această stare de fierbere, opinia publică afgană a cerut să fie adoptate alte „mijloce” pentru răstrurnarea detestatului regim taliban. Liderul opoziţiei afgane, Abdu Haq, apreciat la Washingtom, a condamnat bombardamentele şi a criticat conducerea de la Casa Albă pentru refuzul acesteia de a-l „sprijini” în coagularea unei revolte în rândurile talibanilor. „SUA încearcă să-şi arate muşchii, să marcheze o victorie şi să sperie restul lumii. Nu le pasă de suferinţa afganilor sau de numărul morţilor noştri.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. În acelaşi timp, organizaţiile umanitare internaţionale erau îngrijorate de faptul că bombardamentele pot avea ca fect un nivel de risc deosebit în ceea ce priveşte înfometarea unor mase largi de indigeni.

Paradigma războiului just formulează o serie de criterii pro domo. În primul rând, „forţa este justificată dacă îi protejează pe nevinovaţi de un anumit rău; singurul exemplu este acela al unei ţări care ştie cu siguranţă că la o anumită dată va începe genocidul şi că victimele nu au mijloace de a se apăra. Pe de altă parte, războiul trebuie să fie declarat public sau, în orice caz, confirmat de o autoritate legitimă. Apoi, el trebuie să fie început cu intenţii corecte; trebuie să fie ultima soluţie, după ce alte posibilităţi de a reinstaura şi apăra valorile puse în pericol au fost explorate.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Prima condiţie este confirmată, dar celelalte nu pot fi validate: declaraţia publică de război din partea agresorului este incompatibilă cauzei unui război just. Istoria recentă a arătat că cei mai „ingenioşi” criminali invocă intenţii drepte/corecte, având alături acoliţi care să le susţină aceste intenţii. În majoritatea cazurilor, nu se parcurge întrega listă de scenarii posibile, raţiuni şi interese imanente dictează, în cele din urmă, declanşarea războiului. Astfel, dreptul comunităţii „ameninţate”, potenţiala victimă, de a reacţiona violent (Jihad-ul) împotriva agresorului, întrebuinţând arsenalul terorii poate fi justificată, validată pozitiv. Ceea ce ne rămâne de analizat este de a vedea de partea cui stau „intenţiile corecte”.

În jurul evenimentelor de la 11 septembrie 2001, „unii au argumentat că răul terorismului este «absolut» şi merită o «doctrină a reciprocităţii absolute» drept răspuns: un asalt militar feroce în acord cu doctrina lui Bush jr. care afirmă că «Dacă oferi adăpost teroriştilor, eşti un terorist; dacă ajuţi şi încurajezi terorişti, eşti terorist – şi vei fi tratat ca atare»” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. În ce măsură putem accepta ca un bombardament nimicitor să constituie o reacţie legitimă la un atac (masacru) terorist. „C. Greenwood susţine că America avea dreptul să se apere împotriva celor care au «cauzat moartea şi distrugerea sau au ameninţat cu ele», făcând apel la hotărârea Curţii Intrenaţionale în cazul Nicaragua.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Care sunt similitudinile între dosarul nicaraguaian şi cel afgan? „Un alt distins profesor în drept internaţional, Th. Franck, susţine războiul anglo-american motivând că «un stat este responsabil pentru consecinţele faptului de a fi permis ca teritoriul său să fie utilizat în vederea atacării altui stat»; principiul se aplică, fără nici o îndoială, în cazul atacării Nicaraguei, Cubei şi la multe alte exeemple.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Care este marja de toleranţă în cazul dreptului la autoapărare în faţa pericolului permanent al morţii şi distrugerii? Un management al acestor situaţii din partea ONU pare a fi o soluţie dezirabilă: un organism militar integrat, prin a cărei intervenţie să aducă în faţa unei curţi internaţionale pe cei inculpaţi, care să fie judecaţi şi sancţionaţi cu o pedeapsă corespunzătoare.

Un grup de cercetători de la Oxford University a propus un principiu al proporţionalităţii: „Magnitudinea răspunsului va fi determinată de magnitudinea cu care agresiunea a afectat valori-cheie ale societăţii atacate; în cazul 11 septembrie, libertatea de a urmări îmbunătăţirea propriei condiţii într-o societate plurală, prin intermediul economiei de piaţă. Această valoare este atacată cu laşitate pe 11 septembrie de agresori cu o ortodoxie morală diferită de cea vestică. Dat fiind faptul că Afganistanul este un stat care «a luat partea agresorului» şi a refuzat cererea SUA de a-i preda pe suspecţi, Statele Unite şi aliaţii lor, conform principiului magnitudinii intervenţiei, ar putea recurge la forţă împotriva guvernului taliban în mod justificat şi moral.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Ortodoxia eticii Vestului, edificată pe fundaţia grandorii catehismului (rigid) catolic şi a normei protestante neoliberale, prin demersul său „justificat şi moral” poate afecta profund valorile morale centrale ale societăţilor atacate, într-un mod mult mai dramatic decât în cazul 11 septembrie. Rezultă că atât Afganistantul, Cuba sau Irakul pot recurge „în mod justificat şi moral” la o reacţie la fel sau poate mult mai violentă la adresa guvernământului american sau britanic.

Care va fi durata proclamatului „război împotriva terorismului”? Preşedintele G.W. Bush declara presei americane: „Nu putem şti câte războaie va trebui să ducem pentru a ne asigura libertatea în propria ţară.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Acest război a devenit, peste noapte, o chestiune crucială în urma datei de 11 septembrie 2001, o schimbare majoră în cursul istoriei. Analiştii şi strategii de la Casa Albă erau conştienţi, înainte de această dată, de iminenţa unui astfel de deznodământ tragic. În 1993, în urma atacului de la World Trade Center, un alt simbol al „visului american”, s-a înţeles că organizaţiile teroriste aveau planuri mult mai ambiţioase. Perspectivele unor atacuri teroriste majore au avut parte de dezbateri publice cu mult înainte de septembrie 2001. În ceea ce priveşte natura organizaţiilor teroriste islamice radicale nu mai existau dubii începând cu 1981, „când elemente care aveau să formeze nucleul Al Qaeda l-au asasinat pe preşedintele Egiptului, Sadat; ori după câţiva ani, când unele grupări care ar fi putut avea legături slabe cu Al Qaeda au alungat forţele armate americane din Beirut, ucigând sute de soldaţi şi mulţi civili în atacuri separate. Mai mult, modul de a gândi al celor implicaţi în aceste acţiuni şi în altele similare era destul de bine cunoscut, cel puţin de către agenţiile de informaţii ale SUA care au ajutat la recrutarea, formarea şi înarmarea lor încă din 1980, continuând să lucreze cu ei chiar când aceştia atacau Statele Unite. Ancheta guvernului olandez asupra masacrului de la Srebenica a scos la iveală faptul că în timp ce unii islamişti radicali se pregăteau să arunce în aer Turnurile Gemene, alţii din reţelele formate de CIA erau transportaţi pe calea aerului din Afganistan în Bosnia, împreună cu luptători ai Hezbollah-ului şi cantităţi importante de armament. Au fost duşi pentru a sprijini partea americană în războaiele din Balcani, în timp ce Israelul (împreună cu Ucraina şi Grecia) îi înarma pe sârbi (posibil chiar cu arme de la americani).” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. 

Atrocităţile din toamna anului 2001 servesc drept avertisment sever pentru ceea ce era pe deplin înţeles de foarte multă vreme: cei bogaţi şi puternici nu mai beneficiază de un monopol integral asupra violenţei. Tehnologia modernă a maximizat perspectiva terifiantă a conflictului armat. În ciuda faptului că terorismul este blamat şi temut în arealul democratic, fiind privit ca o întoarcere la barbarie, nu mai constituie o surpriză faptul că percepţiile asupra naturii sale diferă substanţial de-a lungul liniei de ochire a trăgătorului – o realitate ignorată cu condescendeţă de cei pe care istoria i-a obişnuit cu statutul imunităţii în timp ce „prestau” crime oripilante.

Previziunile discutate în cadrul NIC (National Intelligence Council) învederau impactul globalizării înainte de a imagina orice alte scnearii previzibile. „«Evoluţia sa va fi plină de obstacole, marcată de volatilitate financiară cronică şi de o diviziune economică tot mai adâncă». Volatilitatea financiară pare a însemna o creştere mai lentă, extinzând modelul globalizării neoliberale (pentru cei care respectă regulile) şi dăunând săracilor. NIC-ul continuă, prezicând că, pe măsură ce această formă de globalizare avansează, «o stagnare economică tot mai profundă, instabilitatea politică şi alienarea culturală [vor] da naştere extremismelor etnice, ideologice şi religioase, ca şi violenţei care adeseori le însoţeşte», în mare parte îndreptată împotriva SUA.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire].

În acest context, reponsabilii reducerii ameninţării teroriste se vor apleca cu mai multă atenţie asupra unor astfel de factori, asupra politicilor şi acţiunilor specifice pe termen lung care le exacerbează. Se va aloca un mai mare discernământ în individualizarea reţelelor teroriste şi a comunităţilor ce oferă acestora o pepinieră a teroriştilor radicali. Aceste comunităţi vor include, cu siguranţă, pe cei defavorizaţi şi oprimaţi, ce nu prezintă interes pentru grupările teroriste şi suferă datorită crimelor lor, ca şi elemente ale clasei avute, laice, ajunse la saturaţie din cauza politicii SUA şi care îşi exprimă pe ascuns solidaritatea cu indivizi de tipul lui Bin Laden, pe care îi detestă şi de care se tem deoarece ei sunt cei care reacţionează ferm la astfel de politici, chiar în moduri oribile şi aducătoare de dezastre.

Pentru cei care urmăresc diminuarea ameninţărilor teroriste, scopul lor fundamental va consta în abordarea condiţiilor sociale, politice şi economice care au făcut să prolifereze organizaţii de tip Al Qaeda împreună cu grupările asociate, astfel încât lumea civilizată, democratică, să nu mai constituie o ţintă predilectă a terorismului islamic. „SUA ar trebui, pentru propria lor protecţie, să îşi intensifice eforturile destinate reducerii patologiei urii, înainte ca aceasta să se transforme într-un pericol chiar mai mare, să caute să modereze condiţiile care hrănesc violenţa şi terorismul. «Cheia pentru slăbirea strategică a organizaţiei Al Qaeda este erodarea bazei sale încă nejunse la maturitate – dezintoxicarea susţinătorilor săi actuali şi potenţiali». Planificatorul Washingtonului, Paul Wolfowitz mai adaugă şi că este esenţială eliminarea politicilor care au «constituit un isntrument uriaş de recrutare în mâinile Al Qaeda»” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire].

O „ciconire a civilizaţiilor” va putea avea ca rezultat reinstaurarea Islamului ca putere mondială? Care va fi rezultatuil concret a distrugerii organizaţiilor de tip Al Qaeda, în cazul condiţiilor propice opresiunii politice şi a marginalizării econimice? Sprijinul american acordat unor guverne „sordide” nu face decât să stimuleze propaganda Al Qaeda. În state precum Palestina sau Irak s-a produs o conversie interesantă a generaţiilor de arabi fascinate de valorile americane în cei mai acerbi critici ai viziunii SUA asupra lumii. Regăsim aici oameni de afaceri importanţi, cu legături solide în Vest, intelectuali educaţi în şcolile înalte occidentale, precum şi militanţi de orientare liberală.

Reţele teroriste pot fi slăbite serios. „Bazinul lor electoral” trebuie tratat în funcţie particularităţile sale prin analizarea nemulţumirilor şi abordarea lor cu toată seriozitatea; ele nu pot fi elminate prin acţiuni de comando sau prin bombardamente sistematice ghidate prin sisteme laser. Faptul că „Intervenţia militară din Irak” a provocat o creştere a numărului de recruţi şi grupuri radicale este tot atât de evident pe cât este fiecare acţiune de răpire a persoanelor non-islanmice participante la ostilităţi. Scopul lor este alungarea necredincioşilor de pe pământurile musulmane, răsturnarea guvernelor corupte şi aservite puterii de ocupaţie şi instaurarea unei versiuni extremiste a Islamului. 

Cei care sunt interesaţi cu adevărat în reducerea terorii (factorii de decizie) trebuie să acorde cea mai mare atenţie expertizei în acest domeniu. Cine ar putea cunoşte mai bine decât serviciile de informaţii dosarul acestor probleme. Serviciul General de Securitate Israelian (Shabak) este responsabil de „contrateroare” în teritoriile ocupate. Şeful acestui serviciu, Ami Ayalon, între 1996 şi 2000, observa că „cei care doresc victoria împotriva terorii fără a trata nemulţumirile ce stau la baza ei îşi doresc de fapt un război fără sfârşit” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire] (asemănător cu cel proclamat de preşedintele Bush jr.). Conducătorul Serviciului Israelian de Informaţii Militare dintre 1991 şi 1995, Uri Sagie, emite o concluzie asemănătoare. După invazia din Liban, el admite că „Israelul nu va ajunge nicăieri urmând sloganul «vă vom învăţa ce este bun pentru voi» [prin forţa noastră superioară]. (...) Cei care cred în supravieţuirea alături de arabi trebuie să accepte un minim de respect faţă de societatea arabă.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Alternativa nu este decât un război interminabil. Analizând dosarul conflcitului israelo-palestinian, cele două personalităţi susţin că „soluţia problemei constă în oferirea unei alternative onorabile palestinienilor, respectându-li-se dreptul la autodeterminare.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. 

Opţiunile (politicile) care au inflamat baza socială a terorismului islamic au fost tocmai cele din conflictul israelo-palestinian şi regimul de sancţiuni „belicoase” americano-britanice împotriva Irakului. Acestea au fost precedate de chestiuni mult mai grave. În 1958, preşedintele Eisenhower şi consilierii săi  dezbăteau ceea ce ei numeau „campania de ură împortiva noastră” a lumii arabe. În aprecierea Consiliului Naţional de Securitate, motivul fundamental era că „SUA susţin guverne opresive, corupte şi brutale şi se opune progresului politic sau economic în scopul protejării propriilor interese petroliere din Orientul Apropiat.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Publicaţia „Wall Street Journal” a studiat atitudinile occidentalizaţilor musulmani după 11 septembrie 2001, angajaţi ai companiilor multinaţionale: „Ei susţineau cu tărie politicile SUA în general, dar priveau cu amărăciune susţinerea pe care America o acorda regimurilor corupte şi represive care subminau democraţia şi dezvoltarea, ca şi problemele mai specifice şi mai recente ale conflictului israelo-palestinian şi ale sancţiunilor contra Irakului.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Sunt remarcabile eşecurile culturale în urma integrării societăţilor în procesul de globalizare, la care ele participă, de fapt, cu entuziasm.

După septembrie 2001, a crescut sprijinul SUA pentru dictaturile din Asia Centrală, alimentând nemulţumirea forţelor democratice. „În Pakistan creşte mânia faţă de sprijinul american care îi permite regimului militar al lui Musharaf să întârzie promisiunea democraţiei.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Elita intelectuală egipteană identifică sursa ostilităţii faţă de SUA în „sprijinul acestora  pentru orice guvern antidemocratic posibil din lumea arabă-islamică. (...) Să trăieşti într-o ţară cu un dosar dezastruos în privinţa drepturilor omului, care din întâmplare este de interes strategic vital pentru SUA, îţi oferă oportunitatea de a primi o lecţie excelentă de ipocrizie morală şi standarde politice duble. Terorismul constiutie o reacţie faţă de nedreptăţile din politica internă regională impuse în mare parte de SUA.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire].

La începutul anului 2003, s-au realizat numeroase sondaje de opinie începând cu Maroc şi până în Emiratele Arabe Unite. Rezultatele au fost neaşteptate. „Aproape 95% dintre subiecţi au respins ideea că SUA doresc să construiască «o lume islamică sau arabă mai democrată», considerând că războiul din Irak a fost pornit pentru a asigura controlul asupra petrolului arab şi subjugarea palestinienilor de către israelieni; majoritatea se aşteaptă ca terorismul să crească drept consecinţă a invaziei. Pe tot cuprinsul lumii arabe şi musulmane, până în Indonezia, fundamentalismul islamic este în creştere, atrăgându-i nu numai pe cei săraci, dar şi pe cei din sectoarele privilegiate şi educate, în timp ce «prietenii fireşti ai Americii, care ar putea oferi alternative liberale», împărtăşesc o adâncă neîncredere în intenţiile şi politicile SUA.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Dacă vox populi ar funcţiona cu adevărat s-ar putea să auzim glasurile islamiştilor radicali care îndeamnă la Jihad sau glasul naţionaliştilor secularizării ale căror percepţii asupra istoriei laolaltă cu practicile lor cotidine nu vor fi pe placul elitelor anglo-americane. Ce poate descoperi Vestul dacă ar îndrăzni mai puţin să impună standardele sale altora, diferiţi, înainte de toate, ca suport religios. 

Starea de declin de după Războiul Rece poate să-şi limiteze temporalitatea, deşi pare să dureze mai mult decât au durat stările de ruptură şi discontinuitate care a urmat după cele două războiae mondiale. În spatele umbrelor ignoranţei şi a incertitudinii legată de un posibil „dosar al deznodământului”, forţele motrice ale istoriei continuă să lucreze. Societatea mileniului al treilea este tributară procesului economic şi tehnico-ştiinţific, vârful de lance al dezvoltării capitalismului. Este de presupus că acesta poate dura, cel puţin, la infinit. În orice caz, viitorul nu poate fi o continuare a trecutului ţinând cont de indiciile unei ptenţiale crize istorice. Forţele generate de invazia tehnologică nu sunt suficient de puternice pentru a distruge enviroment-ul – bazele materiale ale existenţei umane. Structurile sociale sunt pasibile de a fi distrase de la erodarea a ceea ce s-ar moşteni de la trecutul uman. Cetatea riscă o implozie, dar şi o explozie. Schimbările sunt inevitabile. Nota de plată a unei societăţi „încremenită în proiect” este întunericul.

Dezvoltarea economică accentuată din zona asiatică (China, India) poate avea efecte destabilizatoare asupra ordinii internaţionale stabilită şi administrată de Occident. Creşterea populaţiei musulmane va fi, la rândul ei, o forţă destabilizatoare deopotrivă pentru societaţile musulmane şi pentru vecinii lor. Tinerii se vor fla în continuare în posturile de comandă a Renaşterii Islamice, promovând combativitatea, militarismul şi migraţia specific musulmană. „Ca rezultat, este posibil să asistăm, în primii ani ai secolului XXI, la o renaştere din mers a puterii şi culturii non-occidentale şi la ciocnirea popoarelor aparţinând civilizaţiilor non-occidentale cu Occidentul ori la ciocnirea acestor popoare între ele.” [NOAM CHOMSKY – America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau Supravieţuire]. Retorica moralei creştine ne îndemană să ajutăm pe cei aflaţi în suferinţă, o responsabilitate care devine în mod natural un privilegiu. Cât de mult folos poate să ne aducă acele speculaţii asupra „consecinţelor probabile”, dacă Puterea din Vest va păstra acelaşi curs, tratând la modul cel mai serios moştenirea libertăţii, atât de agresiv promovată în toate colţurile lumii.

TOLERANŢĂ - SOLIDARITATE - COMUNIUNE - CONSTRUCȚIE - COMUNITATE !