Vânătorul care s-a făcut de oaie!

    Conflictul pe care l-am putut urmări pe sticla televizorului nu reflectă un război între caste, nicidecum! Oieritul este o activitate profesională, emblematică pentru fiinţa naţională a românilor, care se încăpăţânează să se adapteze cerinţelor de supravieţuire ale secolului XXI şi să transmită generaţiilor, prezente şi viitoare, fiorul cântului, respiraţia ancestrală a pădurii şi postura demnă a piscurilor mioritice. De cealaltă parte, vânătoarea a devenit astăzi un însemn pseudo-aristocratic al potentaţilor zilei, care îşi etalează în acest fel întreaga forţă pentru a masca, de fapt, lipsa totală de creativitate şi viziune a propriei personalităţi. Putem spune că vânătorii parlamentari sunt un fel de ciocoi de tip nou, în vreme ce ciobanii de la stână prestează servicii către populație.

    Teritoriile celor două tabere se învecinează, uneori se întrepătrund, astfel au putut să apară, între acestea, evenimente de tangenţă, fricţiuni, chiar omoruri deliberate girate de prea-plinul aroganţei ce operează cu o carabină de 10.000 de euro. Ce înseamnă un câine bun paznic la stână? Este vorba de cel mai ieftin şi mai eficient sistem de securitate de care poate beneficia obştea ciobănească. Aici dulăul din curte a devenit un membru cu drepturi depline al familiei.

    Ciobanul îşi apără cu orice preţ acest “asset” care îl apără la rândul său, o inversare permanentă de roluri care nu are preţ. Câinele ciobanului este un bun de patrimoniu, este o investiţie de oportunitate şi de încredere, dar este şi un instrument de alean pentru cele sufleteşti şi perene, în momentele de solitudine în care baciul se îngemănează cu natura.

     Aşadar, paznicul de la stână nu trebuie stigmatizat dacă alungă mistreţul sau ciuta din bătaia puştii, el doar securizează arealul stânii, care, în multe situaţii, se învecinează cu vreun fond de vânătoare.

    Orice formă de exces de libertate paote fi înlăturată prin aplicarea legisaţiei în vigoare, iar dacă aceasta nu este îndestulătoare, generalizarea stigmatului este ea însăşi caducă, neavenită, cretină, idioată, imbecilă.

    Reglementarea ce se dovedeşte a fi ineptă şi abruptă va avea ca efect invalidarea sistemtică a jurisprudenţei. Interesele care au promovat şi susţinut această reglementare a regimului vânătorii şi vânatului ţintesc direct în tradiţia neamului, anulând ori marginalizând astfel datini, obiceiuri, cutume care compun împreună identitatea noastră ca popor trăitor al acestui tărâm, pe care care au păşit Burebista şi Decebal, nu oareşicare baştan bine înfipt în sistem dar cu o respiraţie vremelnică care nu produce plus-valoare.

   Păstoritul tradiţional nu a intrat în coliziune cu modernitatea, ci invers! Acesta încearcă să se adapteze aşa cum poate şi cât este lăsat să poată… şi să-şi facă simţită prezenţa prin roadele sale şi dincolo de tastatura calculatorului.

    Astăzi putem spune că oieritul tradiţional, autentic, transhumanţa, este practicată de o mână de familii de ciobani a cărei membrii trudesc să menţină în viaţă această îndeletnicire ereditară, strămoşească, a românului care şi-a trăit istoria. Distrugând matricea acestui mod de viaţă, aşa cum se încearcă prin astfel de iniţiative ciocoiste, vom distruge o lume de basm, vom distruge amintirea bunicilor şi stră-bunicilor noştri, vom dinamita un univers special, sensibil, odată cu care pot dispărea şi cele trei culori: roşu, galben şi albastru.

    În aglomerările urbane prezenţa clopului de cioban este o apariţie insolită, poate incomodă, în ipostaza celui rămas în urmă, neadaptat. Totuşi, la marile sărbători brânza autentică (atât cât mai este) este foarte căutată şi nelipsită de la mesele noastre.

    Dacă tot milităm pentru biodiversitate, să lăsăm atunci câinele de la stână să alerge liber în arealul pe care îl securizează, chiar dacă prin aceasta tulbură pânda vreunui braconier care a dat probabil şpagă ca să poată ucide, ca să ducă plocon vreunui ştab de la primărie sau vreunui guşat de la oraş sau, şi mai grav, să strice partida de vânătoare a unui specimen politic, lider de partid, baron, parlamentar sau toţi la un loc împreună cu suita lor de caterincă şi învârteli.

 

          În loc de concluzie:

1)      Supra-reglementarea a distrus oieritul în Italia, îndeosebi în zona de sud;

2)      În biroul său modest şi înţesat de cumetrenii, parlamentarul care a votat această lege a devenit automat un profet al bunăstării noastre, cum s-ar zice “ştim noi ce e mai bine pentru tine!”;

3)   Protestele străzii au băgat frica în parlamentari, de aici şi reacţiile ingenue, tardive, tâmpe şi para-psihologice cu care unele gulere scrobite s-au afişat la locul de muncă, fosta Casă a Poporului, actualmente Parlamentul României;

4)      Acest conflict nu este încă încheiat;

5)  Parlamentul a făcut încă o dată proba indubitabilă că este cea mai detestată instituţie din România, fiind supra-populat de persoane cu deficite consistente de cultură generală, de construcţie cognitivă, care de fapt nu iubesc România;

6)   Oamenii încep să se ridice atunci când le sunt călcate în picioare drepturile de către cea mai toxică componentă a societăţii – clasa politică.

    Post Scriptum

    Ca non-vânător, mă întreb cum este să ieși la o terasă, într-o zi splendidă, și să-ți treacă un glonț 

prin cap după care să cazi lat. Stupoare! Teroriștii bântuie prin oraș! Oare la fel pățesc și animalele

sălbatice? Vânătorii parlamentari bântuie prin pădure!

"Limba română este patria mea"

    În ultima lună a anului celebrăm evenimente cruciale care marchează inexorabil istoria națiunii române.

    La 1 decembrie 1918, Adunarea din Alba Iulia pecetluia unirea provinciilor Basarabia, Bucovina, Maramureș, Transilvania, Banat, Crișana, și Sătmarul cu Regatul României. Astfel,"pohta" voievodului Mihai Viteazul, care a unit sub sceptrul său, la 1600, provinciile românești, s-a împlinit sub coroana Regelui Ferdinand.

    Protestele “Străzii”, din perioada 16-25 decembrie 1989, au avut ca rezultat căderea regimului comunist. România a fost singura țară din blocul comunist care a trecut printr-o revoluție violentă și în care conducătorii comuniști au fost executați.

    Abdicarea tânărului Rege Mihai I la finele anului 1947 este consemnată ca un eveniment previzibil în viziunea contemporanilor epocii. În fond, regele era ultimul lider care reprezenta regimul de dinainte de al Doilea Război Mondial în întreaga Europă Centrală și de Est. În ședința extraordinară din 30 decembrie 1947 a Cabinetului, Petru Groza a declarat: „ (...) monarhia era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru şi că (...) poporul a făcut azi un divorț și decent, și elegant de monarhie. (...) Vom îngriji ca fostul rege să plece liniștit pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul vremurilor, s-a retras". La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească țara, urmat la peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România și Ileana de Habsburg.

     La 30 decembrie țara lui Eminescu devine Republica Populară Română până la adoptarea unei noi constituții ce proclama Republica Socialistă România, la 21 august 1965. Imediat după semnarea de către regele Mihai I a actului de abdicare, comuniștii au proclamat în aceeași zi instaurarea Republicii Populare Române. Acest act politic nu era expresia unei voințe populare, liber exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup politic și anume cel al comuniștilor, care urmăreau de fapt aducerea țării la starea de obediență față de Uniunea Sovietică și transformarea sa într-un stat totalitar.

    În 1918, românii au dobândit libertatea națională. Prin trecerea provinciilor lor de sub stăpânirea a două imperii absolutiste la o monarhie constituțională, au fost asigurate libertatea socială și libertățile individuale, ceea ce a determinat un progres ascendent al noului stat România. Dictatura carlistă și cea antonesciană, cel de Al Doilea Război Mondial au atentat la libertățile individuale și la cele de grup, iar dictatura comunistă a dinamitat fundamentele democrației autentice.

    Revoluția din decembrie 1989 a permis redobândirea unei libertăți naționale reale faţă de imperiul sovietic, prin desprinderea de Tratatul de la Varșovia și de CAER (piața comună a statelor comuniste est-europene). Românii au obținut libertățile politice, sociale și religioase împrejmuite de zidurile unui sistem totalitar opresiv, dar și libertăți individuale, între care cea a cuvântului și a circulației au fost simțite de fiecare cetățean.

     Generația din 1918 a schimbat istoria, sprijinindu-se pe acea solidaritatea umană ce urmărește un ideal comun: unirea românilor. Combustibilul care a întreținut flacăra revoltei din decembrie 1989 a constituit-o solidaritatea împotriva unui dușman comun: regimul comunist.

   Cea mai mare provocare a tranziției postcomuniste a fost asumarea libertății individuale în respectul libertății celuilalt. Trecerea de la spiritul colectivist la spiritul comunitar, născut din adeziunea liber consfințită la un proiect comun, s-a dovedit mult mai dificilă decât ne-am așteptat.

    După integrarea euroatlantică a României coeziunea intrinsecă a societății romanești a fost înlocuită cu un alt tip de coeziune, construită în cadrul unui sistem mafiot, în care loialitatea faţă de statul cetățenilor a fost înlocuită cu loialitatea faţă de absolutismul instituțional, în care șefii redistribuiau subordonaților o parte din beneficiile obținute din șpaga primită de la companiile comerciale private, care realizau profituri nemeritate din afaceri cu statul.

    Sistemul mafiot instaurat în România are la bază o uriașă rețea de structuri oligarhice create în primii ani după 1989 prin reactivarea nomenclaturii și securității comuniste, generalizată prin dorința de îmbogățire rapidă și a lipsei de reacție a unei societăți lipsite de valori morale. Perpetuarea sistemului mafiot s-a sprijinit, în principal, pe promovarea unor persoane incompetente profesional și corupte, manipulabile prin șantaj, în fruntea majorității instituțiilor  statului, inclusiv a celor abilitate să lupte împotriva corupției.

    Mișcările populare din ultimii ani, îndeosebi din acest an, au izvorât din disperarea faţă de furtul generalizat al resurselor naționale, din dificultatea de a găsi o soluție practică de a stopa corupția și viața de huzur în care se scaldă tagma conducătorilor. Formula de rezolvare a cererilor legitime ale STRĂZII este încă învăluită de confuzie, o confuzie “întreținută” asupra persoanelor culpabile și instituțiile pe care aceștia le-au reprezentat (Guvern, Parlament, administrație, justiție), precum și prin extinderea prezumției de vinovăție asupra persoanelor competente și corecte din aceste instituții, ceea ce a generat un deficit gigantic de încredere la nivel național.

    Reconectarea românilor din ţară și a celor din afara hotarelor naționale poate fi refăcută doar printr-o nouă solidaritate în jurul unui mare proiect istoric național, care să ne ajute să devenim ceea ce ar trebui să fim: o ţară prosperă și respectată.

    „A vorbi despre limba în care gândești, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. … Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte îmi dau seama că ea are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci când am învățat o altă limbă.”

    „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră.

    Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.”

    “Cinstea vieții mele și idealul vieții mele sunt acelea de a fi așternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând sufletul ţării. Visul vieții mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării mele când îi este sete de un vin și de un viu.”

Nichita Stănescu

Vinovații fără „vină” [6]

   Schimbul de generații pe cale meritocratică va fi ocolit cu dibăcie de partidele politice, acestea preferând ca acesta să se petreacă pe cale naturală. Reformarea reformării partidelor trebuie să pornească de la bază spre vârf. Politica la centru a devenit dependentă de politica locală (primari, președinții consiliilor județene). Un sfert din alegătorii activi au plecat din țară (din motive economice) astfel participarea la procesul electoral (implicare în campania electorală și exercitarea votului) a scăzut semnificativ. În acest fel s-a consolidat rolul primarilor, aceștia pot determina, în bună măsură, pot controla și direcționa intenția de vot la nivelul bazinelor electorale pe care le păstoresc. Centrul politic este condiționat așadar de interesele locale.

     România riscă să rămână, pe mai departe, o țară feudizată, controlată de liderii politici locali, nu de la centrul de comandă al partidelor. Mentalitatea „rurală” locală va prevala celei „urbane” de la centru. Într-o astfel de situație se impune limitarea numărului de mandate în administrația locală și depersonalizarea vieții politice la nivelul comunităților.

     Reforma vieții politice trebuie să demareze nemijlocit cu sprijinul acordat celor care doresc să facă acest lucru, care au proiecte fezabile și sunt dispuși să ducă la bun sfârșit acest proces. Partidele însăși nu pot avea altă alternativă decât reformarea reformării lor. Alte soluții vor duce partidele la implozie, la disoluție, la volatilizare în urma scrutinelor electorale.

     PSD este obligat să se reformeze, în regim de forță majoră, în primul rând pentru că electoratul său se rarefiază pe zi ce trece. Este foarte posibil să asistăm la o reamenajare a ierarhiei interne, în sensul unor lupte de guerilă, fratricide politice, între diferitele facțiuni pesediste, foarte interesate acum de un singur lucru - de a prezerva controlul partidului asupra tuturor structurilor statului centrale și locale (ca până acum).

     PNL are încă un capital rezonabil de imagine după căderea guvernării pesediste în interesul interesului național. Există politicieni liberali controversați, condamnați sau în curs de a fi judecați. Liberalii trebuie să fie consecvenți doctrinei pe care o clamează măcar acum în al 30-lea ceas. PNL trebuie să se reformeze, principalul motor fiind chiar președintele ales (Herr Iohannis a câștigat alegerile nu cu voturile aduse de PNL, ci cu voturile anti-sistem pornite din spațiul virtual şi manifestate în cabina de vot). Președintele nu are, în acest moment, nici măcar un partener credibil, profesionist și responsabil (dincolo de "firava" echipă prezidențială de consilieri) pentru a putea să confirme practic promisiunile din campania electorală. Din păcate sau din nefericire... PNL nu răspunde, nu acționează, nu se comportă ca un actor care joacă teatru, joacă și în filme, care își cunoaște foarte bine rolul pe care trebuie să-l joace pe scena politică.

     În lipsa unui parteneriat „de succes” cu tabăra liberală și cu un Guvern „neutru” față de intențiile Președintelui, Klaus Iohannis nu poate avea altă soluție decât aprinderea cuptoarelor pentru o nouă construcție politică. Al doilea mandat prezidențial nu poate fi asigurat fără suportul unui vehicul politic, un dispozitiv de luptă politică bine închegat, care să conțină o strategie fezabilă, verificată, credibilă, adezivă la electorat împreună cu echipa de specialiști care au în dotare expertiza necesară. După primul an de mandat, ar fi de dorit ca platforma on-line a Președenției să fie puțin mai prietenoasă, mai dens populată cu mesaje, comunicate ale Șefului Statului pe teme ardente curente, de interes pentru toți românii. Este momentul ca echipa de sfetnici să producă efecte benefice pentru capitalurile de imagine și de încredere ale Președintelui.

     Nu trebuie neglijat, în bătăliile politice viitoare, rolul independenților care vor intra pe scena politică. Aceștia vor putea să capteze, într-o măsură apreciabilă atenția electoratului, implicit a intenției de vot. De asemenea, un partid nou credibil, pragmatic, responsabil poate să spulbere clasa politică... SĂ SPULBERE CLASA POLITICĂ! Rezultatul?! Toți baronii, politrucii și purtătorii de costume scumpe perindate pe la tribuna partidelor, se vor pierde în gaura neagră a uitării noastre. Pentru un partid nou, cel mai eficient mijloc al propagării vectorilor de imagine este mediul on-line. Dacă resursele financiare sunt aproape inexistente, pentru a susține o campanie electorală la nivel național, spațiul virtual a devenit propice pentru comunicare politică. Strategia noilor partide trebuie minuțios elaborată, într-un mod pragmatic, aplicat, transparentă și deschisă spre dialog sută la sută, o un program politic bine structurat și bine orientat către electoratul țintă.

     România trebuie să găsească drumul spre modelul onest de a face politică. Pentru aceasta trebuie legiferată ca atare profesiunea de politician, ca orice altă profesie conținută de nomenclatorul de meserii. Rezultatul ?! Profesionalizarea și responsabilizarea acestei ocupații, filtrarea accesului în arena politică, ducând treptat la dispariția celor care nu au nici o meserie, care nu au realizat performanță profesională și care populează (până la sufocare) spațiul public și scena politică (de la cei care lustruiesc pantofii, care duc servieta „lu’ șefu” sau îi duc soția la coafor până la cei care își pun semnătura pe documente legislative, hotărâri guvernamentale sau pe contracte public-privat).

     Președintele desemnează Primul-ministru. Totul depinde de modelul după care va fi formatată echipa guvernamentală – pe baza rețelelor subterane transpartinice, la presiunea clientelei de partid (și de stat), cu ajutorul serviciilor secrete sau alegerea distribuției fotoliilor ministeriale va fi regizată sub semnul meritocrației, integrității și credibilității. Avem mare nevoie să revenim la normalitate, la predictibilitate. Depolitizarea administrației publice poate avea și efecte „negative” în perspectivă socială. Este probabil, ca peste noapte, să ne trezim cu mii de șomeri ca urmare a disponibilizării membrilor rețelelor de cumetrenie, de caterincă și uzurparea domniei „familiilor” personale.

     Protestul civic al STRĂZII a produs efecte asupra principalilor actori politici. Schimbarea reală presupune o schimbare a regulilor jocului, plecând de la schimbarea legislativă. Dacă ne-am săturat de totalitarism, în democrație, actualizarea legii fundamentale a unui stat – Constituția – se operează la inițiativa instituțiilor consacrate: Parlament, Guvern, dar și la inițiativa cetățenilor. „Strada” trebuie să se organizeze în structuri civice viabile, în formațiuni politice, să intre în competiție cu partidele consacrate. Pentru ca acest lucru să se întâmple cu adevărat, este nevoie de o reglementare legislativă care să ofere șanse egale viitorilor competitori de pe scena politică. Balaurul cu 7 capete are sub oblăduire economia de stat, de unde își extrage dotele cu care și-a finanțat, până acum bătăliile electorale. Acest este foarte „greu de ucis”, dar poate ne ajută un Bruce Willis împreună cu voturile anti-sistem contabilizate la urnele de vot.

     Pentru o resetare reală a clasei politice alegerile regulare, la termen, reprezintă soluția optimă. Este nevoie de timp pentru ca energiile civice protestatare să se coaguleze, să capete coerență, să se structureze și să se organizeze. Coeziunea civică este esențială. Este de dorit ca explozia socială din zilele trecute să genereze un activism mult mai vizibil, mai productiv, constant și eficient, pe o perioadă de timp îndelungată.

Vinovații fără „vină” [5]

         Criza de sistem este atât de gravă, atât de profundă, am atins punctul critic, cea ce face ca rezolvarea pe termen scurt a acesteia să devină o misiune imposibilă. Un guvern de tehnicieni (tehnocrați) apartinici (nu apolitici), printr-un program de guvernare articulat pe necesitățile curente poate depresuriza societatea. Principala problemă rămâne, în continuare, neîncrederea în clasa politică, în partide, în Parlament.

            În mai toate sondajele de după 1989, partidele şi Parlamentul s-au bucurat de cele mai scăzute cote de încredere şi starea de fapt a continuat fără nici o inițiativă de reformare autentică a acestora. Corupția en-gros și en-detail emanată și profesată, cu aplomb și abnegație, de clasa politică a ajuns să producă pierderi de vieți omenești, să umple paharul răbdării noastre.

        Nu putem exclude posibilitatea ca rezultatele alegerilor locale și generale, anticipate sau la termen, să fie dezarmante pentru corpul social. Votul poate vicia opțiunile alegătorilor din cauza sărăciei, de minunata sapă de lemn la care au fost aduși de minunata clasă politică. Cea mai afectată și foarte ușor de manipulat este zona rurală, o arie socială ce a fost ținută premeditat la nivelul feudalismului, îndeosebi în perimetrul Vechiului Regat. Alegătorul înfometat și obidit este mai interesat să obțină resurse de subzistență decât să opteze pentru un program politic care este pentru el o platformă mai mult teoretică. Se poate să-i vedem în continuare pe emisarii electorali cu pungile în mână bătând la ușile electoratului. Mita electorală este interzisă de lege, dar nu s-a manifestat nici o acțiune legală de combatere și eradicare a acestui obicei. Toate partidele au procedat în acest fel.

        Reforma reformării clasei politice trebuie să înceapă cu stabilirea responsabilităţilor. Cine a pus ţara „pe butuci”? Cine şi de ce nu şi-a respectat promisiunile trâmbiţate în campania electorală? Românii au reacţionat fiecare după posibilităţi, într-o ţară fără societate civilă activă şi combativă, cu trusturi media aservite intereselor politicianiste, cu sindicate şi asociaţii profesionale politizate, cu servicii secrete care monitorizează şi raportează tot ce mişcă.

        Milioane de români au luat calea pribegiei, majoritatea din nevoie şi nu de plăcere, iar cei rămaşi în ţară au suportat cu stoicism destrăbălarea financiară a politienilor aleşi sau numiţi şi sloganele repetitive şi manipulatoare ale maşinăriei de propagandă politică. În 1990, propaganda FSN tuna şi fulgera „Nu ne videm ţara!”, acum ce avem? S-a repetat cu obstinaţie de către politrucii de serviciu că „toţi” suntem de vină pentru situaţia actuală, „noi” suntem cei care au distrus industria, agricultura, că tot „noi” am lichidat uzinele ARO, Roman, Tractorul, etc., că „noi” am vândut flota, că am închis spitale şi am distrus sistemul de sănătate, că „noi” am pus „pe butuci” sistemul de educaţie. 

     „Noi” suntem cei vinovaţi că importăm peste 70% din produsele alimentare şi de strictă necesitate, într-o ţară care are (sau avea) peste 10 milioane de hectare teren arabil. „Noi” suntem de vină că avem cele mai mari preţuri la km de autostradă şi achiziţionăm cel mai scump petrol şi gaze naturale ruseşti, într-o ţară cu o recunoscută tradiţie în aceste domenii de activitate.

        Pentru a repune țara „pe roate”, RĂUL trebuie tăiat de la rădăcină. Mai întâi să stabilim cui revine RĂSPUNDEREA fără nici o excepție, fără ca vreun interes politic intern (sau extern) să intervină în acest proces. Să trecem apoi la stabilirea liniilor directoare de reformare a fiecărui sector de activitate în parte.

         În plan economic, imperativ este să menținem stabilitatea actuală şi să asigurăm o creştere reală a nivelului de absorbție a fondurilor europene. Acestea nu se realizează doar înființând ministere dedicate, ci se face cu oameni pricepuți și cu instituții nepolitizate. Avem nevoie de o strategie națională de creare de noi locuri de muncă, de stimulare pragmatică, reală a capitalului românesc și de amenajarea unui mediu prielnic (politic, legal, administrativ) pentru stimularea creșterii investițiilor străine.

       ATENŢIE! România nu poate merge mai departe numai cu forță de muncă supra-calificată în domeniile IT&C, administrarea afacerilor, servicii, producția de serie ori forță de muncă necalificată. Este mare nevoie de dascăli buni, medici, fermieri, meșteri pricepuți, de  mulți voluntari, dar mai ales de oameni capabili, integri, bine pregătiți, care să poată intra fără pile în instituțiile publice pentru a lucra în interesul tuturor românilor, din țară și străinătate.

Vinovații fără „vină” [4]

În ultimii ani, smeriții noștri dregători au declarat și susținut necontenit că s-a făcut tot ceea ce este necesar pentru ca țara să nu se prăbușească economic. După ce au fost reduse veniturile şi a fost mărit TVA-ul, acestea au fost ulterior reajustate parțial, dar au fost împrumutate 20 de miliarde de euro... 20 de miliarde de euro... pentru a menține în țară corporația bancară străină. În acest caz, guvernanții au primit de la oficialii externi osanale și ode glorioase pentru aceste merite deosebite, în vreme ce investițiile pentru care s-au contractat aceste împrumuturi, fie vorba între noi că nu ne aude nimeni, au devenit iluzii deșarte. Guvernarea de Dâmbovița nu a acționat și nu acționează nici acum pentru crearea de noi locuri de muncă, prioritare fiind plecăciunile către Înaltele Porți.

Pentru a ieși din acestă dilemă existențială a guvernării, oficialii cu gulere albe au afirmat deseori că statul nu poate face mai mult, atât se poate face pentru nivelul de salarizare și pentru pensii. Unde sunt politicile publice de încurajare a capitalului autohton? De ce există atâtea asociații de reprezentare a patronatului (unele disputându-și supremația în fața altora)? Care au fost politicile de încurajare a industriei naționale (cazul Germaniei) și al agriculturii (cazul Franței)? Turismul românesc poate fi promovat doar sub semnul unei „frunze” (la costuri astronomice), fără a avea infrastructura adecvată? Care au fost proiectele de investiții în infrastructura României, în sistemul de irigații? Răspunsul corect este DA! Avem mai puțin de 1.000 de km de autostradă în ultimii 70 de ani. Cu asta trebuie neapărat să intrăm în clasamentul Guinness Book.

Polonia a impus companiilor multinaționale, de pe teritoriul său, să aibă o contribuție mai mare la bugetul de stat. La noi, guvernanții nu au întreprins nimic în acest sens. Cum au fost reprezentate interesele românilor în situația reglementării redevențelor? Ce să-i faci mon cher e obiceiul pământului – indolență, furăciune, fripturism, demagogie, mistificare, avariție.

Formatorii de opinie, și nu numai, au încercat o comparație între situația actuală a României și situația în care a ajuns Grecia, stat membru UE. Ceea ce guvernanții au uitat din păcate să ne spună este că standardul ridicat de viață al grecilor până la izbucnirea crizei. În pofida presiunilor externe, guvernanții greci nu au tăiat salariile cu 25%.

De ce alte state membre al UE au reușit să absoarbă fonduri europene în proporție de 80%-90%, iar la noi, comparativ, nivelul de atragere de fonduri este mai degrabă unul simbolic. Ca să se facă reformă primesc, dar de schimbat să nu se schimbe nimic !

      Clasa politică este, cel puțin, obligată să dea semnale imediate de primenire, de reformă autentică, în primul rând, în ceea ce privește recrutarea și promovarea resursei umane de calitate (integritate, profesionalism, responsabilitate). Candidații ce vor fi propuși pe listele electorale să fie auditați temeinic de către organizații civice, consacrate, prezente sau în curs de formare, precum Coaliția pentru un Parlament Curat, Societatea Academică Română, ProDemocraţia sau România Curată. Între acestea trebuie să existe un parteneriat eficient și o distribuire rezonabilă care să acopere toate colegiile electorale spre a fi monitorizat îndeaproape și procesul electoral (campania electorală și votul propriu-zis).

     În plan constituțional, avem nevoie de un mecanism legislativ indispensabil democrației autentice, de tipul celui care funcționează în SUA – „checks and balances”. Este vorba de reglementări legislative, de preferat stipulate într-o nouă Constituție a României, prin care puterile statului să se controleze reciproc, asigurându-se astfel un echilibru real, stabil, o coerență a funcționării tuturor structurilor de putere ale statului. Vom putea astfel să identificăm și să combatem, din faza embrionară, orice formă de absolutism instituțional. 

   Guvernele post-decembriste au irosit resursele bugetare pe investiții publice megalomanice, exagerate, inoportune, în beneficiul propriilor buzunare, fără a fi luat în calcul impactul social al acestora. Amintim aici de patinoarele de milioane de euro, de pasaje suspendate de sute de milioane de euro, de telegondole, baze de agrement în locuri „uitate de timp”, etc. Au fost, de fapt, afaceri încheiate în „famiglie”, între decidenții politici și „oamenii de afaceri de tinichea”, cei care fac sistematic ante-cameră (lobby pravoslavnic), care se ploconesc în fața piedestalului politicianist, care întrețin financiar (de la opincă până la vlădică) viața de huzur ale liderilor politici și a protipendadei nomenclaturiste de tip nou.

      ANI și DNA, structurile guvernamentale de combatere a crimei organizate, împreună cu serviciile secrete, au un rol decisiv, în continuare, de a curăți aerul pe care îl respirăm, plin de astfel de impurități.

Naționala „de Bruxelles”

Am urmărit cu mare atenție toată povestea cu desemnarea, (pre)selecția și validarea noului Guvern tehnocratic... mai puțin „TEHNO”, mai mult „HOUSE” și mai puțin „-CRATIC”. Percepția mea este că mi s-a servit la masă o „salată de Bruxelles”, la o cină romantică de afaceri într-un restaurant italian cu specific ortodox.

        După cum a demarat și s-a încheiat operațiunea de desemnare, formatare și învestire a noii formule guvernamentale, se poate observa că avem de-a face cu o echipă  alcătuită din jucători care evoluează în străinătate (în campionatul european de la Bruxelles) și jucători care sunt rezerve de lux în campionatul intern, selecționați de federația prezidențială. Echipa care a intrat pe teren pare a fi pregătită să joace și în prelungiri, până la marcarea golului „de aur”, chiar să execute loviturile de penalty decisive.

      Această nouă ipoteză de lucru a guvernământului este lansată în execuție ca un prim test de laborator al unei noi strategii prezidențiale ce are ca obiectiv o construcție politică nouă. În perspectiva imediată, aceasta urmărește modelarea unui parteneriat politic care să funcționeze ca vehicul al programului electoral al președintelui, iar în perspectivă durabilă se țintește obținerea celui de-al doilea mandat prezidențial. Tabăra liberală pare a fi abandonată de fostul ei președinte, în pofida eforturilor susținute ale conducerii (bicefale) PNL de a izbândi în arena politică. Care au fost mesajele liberale pe durata Crizei Colectiv? Unde a fost candidatul-premier, „din umbră”, Cătălin Predoiu în acele zile fierbinți? A lipsit strategia și expertiza de implementare a acesteia. Președintele, probabil, a ales un alt vehicul cu care să se deplaseze către electorat.

        O sumară analiză de risc al unei guvernări „tehnocrate” ridică serioase semne de întrebare asupra pericolului unui eșec. Acest tip de guvernare a avut mandate scurte, cu un program de măsuri punctuale. Guvernele Stolojan și Isărescu au pregătit terenul de joc pentru guvernele Văcăroiu și Năstase, iar rezultatele acestora sunt binecunoscute. Actualul guvern dovedește că va porni motorul schimbării, cu un parcurs eșalonat pe o durată mai mare de un an, probând o oarecare rezervă că se poate transforma într-un guvern de cursă lungă.

        Schița programului de guvernare se apropie mai mult de un plan de măsuri dimensionat pe 4 ani și mai puțin de o sinteză programatică calibrată pe un an de zile. În primă instanță, nominalizarea miniștrilor confirmă zicerea populară „omul potrivit la locul potrivit”. Alocarea unui post de vice-premier d-lui Prof.univ. Vasile Dâncu, un specialist respectat, dar fost membru marcant al PSD, semnalează o concesie făcută primului partid al țării, care îi asigură, însă, Premierului o temporizare a aversiunii, față de echipa sa, manifestă în discursul pesedist. Reformarea legislației electorale (alegerile prezidențiale, parlamentare și locale) va produce efecte în plan constituțional, ceea ce nu corespunde mandatului „tehnocrat”.

        Profesionalizarea Secretariatului General al Guvernului, prin testarea unui program pilot (?) care să producă o reformă administrativă, va fi multiplicată apoi la nivelul celorlalte structuri guvernamentale. Nu se vorbește nimic (poate din motive strategice) de viitoarea configurație a Parlamentului (una sau două camere, restrângerea numărului de fotolii parlamentare). Nu se văd foarte clar liniile directoare privind infrastructura transporturilor, reformele din educație, sănătate, de eficientizare a modului de colectare a taxelor şi impozitelor, de combatere a economiei subterane, etc. La Justiție, selecționarea titularului postului de ministru a avut o miză uriașă - nominalizarea noilor șefi la DNA și Parchetul General, în primăvara anului viitor. Pomenile electorale pentru anul electoral 2016 par a nu fi agreate de noua echipă guvernamentală.

        În esență, noua arhitectura guvernamentală reprezintă o soluție de compromis în caz de necesitate de care are nevoie o puterea executivă pentru a menține statul de drept în stare de funcționare. Poate că a sosit vremea să nu mai vedem la conducerea țării numai politicieni „de imagine”, avem nevoie ca de aer de politicieni „de proiect”.

            În preajma alegerii unui guvern nou, fără un partizanat politic declarat, unii lideri de partid, incomodați de disconfortul pierderii influenței asupra votului parlamentar, au trecut neîntârziat la discursuri patriotarde (tehnocrația va distruge democrația, delegitimarea Parlamentului). În contrapondere, Președintele a declarat că România traversează cea mai gravă criză de încredere în clasa politică, iar noul guvern reprezintă o resursă viabilă de reformare reală a partidelor politice. În consens, Premierul a susținut că nu intenționează să înlocuiască clasa politică actuală, prin această învestitură noua echipă guvernamentală își propune să fie un partener „permanent și deschis” pentru forțele politice.

         Guvernul Cioloș trebuie să emane siguranță, stabilitate, încredere, dar are de gestionat o serie de dosare sensibile lăsate moștenire de foștii guvernanți – creșteri salariale pentru bugetari, în special pentru înalții demnitari. Aşa cum s-a anunțat, lupta de combatere a corupției va continua fără ingerințe ale politicului.

        Vocea Străzii a cerut cu insistență ca politicul și administrația să se reformeze, ca stabilimentul statului să fie curățit de corupție, iar noua guvernare să direcționeze România spre schimbare, dezvoltare, spre o viață demnă și decentă... „Vrem o țară ca afară!”

Post Scriptum

M-a frapat o scenă hilară petrecută în comisia parlamentară pentru politică externă. Deputatul László Borbély îl chestionează pe Lazăr Comănescu, candidat la funcția de ministru de externe. Așadar, un fost ministru al mediului (guvernarea Boc), scăpat la mustață, de colegi, de mâna lungă a procuraturii, îl întreabă de sănătate pe un dinozaur politic, un diplomatcik care a mâncat învățământ politic pe pâine în ultimii 40 de ani, încă de pe vremea “tehnocrației” comuniste.

Vinovații fără „vină” [3]

    Politica culturală propovăduită şi implementată în acești ani glorioși ai „democrației originale” ne amintește de perioada în care România traversa neputincioasă procesul de sovietizare.

      Învățământul obligatoriu a fost redus de la 10 clase la 8 clase. România este pe ultimul loc, în acest caz, în Europa. În 1948 s-a trecut de la 7 clase la 4 clase, ca să facă și tovarășii proba instruirii lor temeinice. În ultimii 26 de ani au fost închise peste 10.000 de școli. Rezultatul ?! Reapariția, la scară națională, a analfabetismului. De asemenea, prin decizia tovarășilor domni conducători, au fost închise, desființate 15.000 de posturi didactice. În perioada interbelică au fost ridicate 12.000 de școli. Programe publice de tipul „Cornul și Laptele” sau „Săli de sport pentru școli” (400 ?!) nu fac parte din reformarea sistemul național de educație, ele sunt pârghii decizionale ale autorității de a acorda contracte din care se sifonează bani către politicieni. Mult mai eficiente ar fi fost acele măsuri care să producă un nivel de trai decent al familiilor care au copii la școală și care să aibă zilnic o gustare în ghiozdan. Preșcolarii, elevii, studenții sunt din ce în ce mai puțin preocupați să facă sport, preferând să petreacă timpul liber în mediul on-line. Managementul public al educației trebuia să producă programe atractive și informative despre necesitatea practicării sportului pentru a avea o viață sănătoasă.

După 1989, universitățile particulare au apărut ca ciupercile după ploaie. Rezultatul ?! Învățământul universitar privat a devenit o afacere pentru antreprenorii educaționali. Au fost emise, pe bandă rulantă, diplome de licență, masterat și doctorat, astfel că mulți politicieni de vază au devenit peste noapte eminenți savanți de renume național.

            De pe băncile universitare au ieșit promoții de semi-docți, sferto-docți, „profesioniști” cu acte în regulă, care aveau menirea să alimenteze forța de muncă calificată și supra-calificată. Astăzi, România are peste 55.000 de doctori în științe. Întreg aparatul tehnic de expertiză ce slujește bunul mers al statului, își dovedește, în fiecare zi, „profesionalismul” și „dragostea” față de popor astfel că noi resimțim aceasta pe pielea noastră. Mulțumim din inimă partidului ! Poate că de aici ar trebui să recrutăm noua elită politică care să ia în primire conducerea țării.

       Nici la capitolul politică externă România nu se simte prea bine. După 1989, statul român nu a inițiat nici un demers diplomatic semnificativ potrivit interesului național, adică al nostru, evitând implicarea în soluționarea unor dosare delicate și sensibile, situații în care aparatul diplomatic avea în dotare expertiza necesară (relația cu statele arabe, relația cu Israel, relația cu China, etc.).

         România ajunge să fie admisă, aderată şi integrată în structurile euro-atlantice prin absorbție, nu prin merite dovedite, prin promovarea examenelor de maturitate politică, în ecuația acestor decizii au prevalat interesele economice și geo-strategice ale cancelariilor occidentale. Cota noastră de contribuție la bugetul UE este mai mare decât fondurile obținute. Gestionarea fondurilor europene destinate dezvoltării durabile a fost una deficitară. România finanțează bugetul UE și nu invers... aplauze și urale prelungite...

       Statul politicianist în nemărginita sa generozitate s-a oferit să susțină moneda euro cu fonduri uriașe, situație în care noi nu facem parte din „zona euro” și după ce fondurile de salarii și pensii au fost diminuate, în vreme ce guvernanții făceau retrocedări de milioane de euro pe legea naționalizărilor abuzive. Cinism, cruzime, complicitate, iresponsabilitate.

      Votul negativ primit de România, ca stat membru al UE, pentru aderarea la „Spațiul Schengen”, a fost o expresie a disprețului și desconsiderării a cancelariile europene arătat clasei politice de pe malul Dâmboviței. Menținerea regimului strict al vizelor pentru SUA, în pofida parteneriatului strategic, în ciuda eforturilor armatei române a se angaja alături de SUA în coaliția anti-terorism și a acceptării prezenței pe teritoriul național a instalațiilor militare NATO, reprezintă o altă probă a incapacității clasei noastre politice de a promova o politică a demnității naționale, de a prezenta statul român drept un partener de nădejde, compatibil, profesionist, consecvent în angajamentele internaționale asumate.

       Cel mai răsunător eșec al politicii externe românești este pierderea controlului în relația România – Republica Moldova. Evenimentele recente petrecute dincolo de Prut indică faptul că Republica Moldova a ieșit de pe orbita europeană trecând în zona de influență rusească. România nu a avut o strategie diplomatică aplicată de susținere activă și eficientă a intereselor românilor de dincolo de Prut în ecuația delicată a jocurilor geopolitice pe frontiera estică euro-atlantică.

    În ceea ce privește dosarul migrației care inundă Europa, poziția României este una mai mult delicată. În postura de stat ne-membru Schengen, refuzat cu asiduitate de cancelarii europene, opțiunea noastră poate fi aceea de a respinge cotele obligatorii de emigranți, chiar de a-și sigila granițele în fața acestui flagel. Din poziția de stat membru UE, opțiunea noastră poate fi un conciliantă, de solidarizare cu cauza emigranților și de implicare activă în ecuația de rezolvare a cauzelor care au produs acest exod. Între aceste două alternative, consider că o poziție echilibrată, univocă, este cea potrivită – respingerea cotelor impuse și implicarea activă în soluționarea cauzelor și efectelor crizei, fundamentată pe conexiunile politice pe care le-a avut România, în ultimii 50 de ani, în acest spațiu geopolitic inflamator.

     În perspectiva campaniei internaționale anti-teroriste, sperăm ca atacurile recente care au zguduit capitala Franței să nu se reproducă și în țara noastră. Asta ne-ar mai lipsi... păcatele noastre! România trebuie să facă front comun cu aliații săi, menținând o stare de alertă preventivă la nivelul instituțiilor abilitate. Este nevoie de o solidă securizare a frontierelor, de mai multă consistență și coerență în consolidarea instituțiilor fundamentale, în primul rând prin combaterea eficientă a „corupției de stat”. Apărarea frontierei estice euro-atlantice, aflată în paza noastră, trebuie consolidată prin asigurarea logisticii și a expertizei adecvate. Recenta reuniune de la București (trecută neobservată în perioada Crizei COLECTIV) este un semnal al atenției sporite, acordată de axa Washington-Londra-Europa Centrală-Europa de Est, acestei zone tampon la hotarul vestic al conglomeratului rusesc.

Vinovații fără „vină” [2]

      După evenimentele din decembrie 1989, după starea de grație trăită de români în „Piața Universității” în 1990, după mineriadele devastatoare care au traumatizat psihicul colectiv,după revoltele de stradă din 2012, Revoluția COLECTIVă este consecința acumulării unor sume de frustrări și nemulțumiri ca efect direct politicilor promovate de guvernământ, la nivelul administrației centrale și locale.

Distrugerea economiei naționale a demarat în 1990, când „eminentul” profesor Prim-ministru „emanat” Petre Roman declara că industria românească este un „morman de fier vechi”. A urmat suita de privatizări păguboase, care mai de care mai secretizate, care au avut ca rezultat pierderea principalelor resurse naturale şi a mecanismelor promovării unor politici naționale de către însuși statul român. Am asistat la veritabilă strategie de falimentare şi vânzare la preţuri simbolice a marilor întreprinderi, acestea sfârșind, în mare parte, prin a fi demolate devenind peste noapte veritabile perle imobiliare.

Dezindustrializarea, demolarea structurii vechilor cooperative agricole, devalizarea sistemului de irigații, distrugerea sistemului național de transporturi, înstrăinarea sistemului de poștă și telecomunicații, corporatizarea sistemului bancar sunt principalele consecințe ale politicianismului abuziv, arogant și discreționar, care a produs pauperizarea și segregarea românilor, o națiune manipulată intensiv, un popor transformat în populație.

În acest context, România a devenit o piață de desfacere pentru afacerile străine, care au ajuns să impună prețuri de monopol (peste media europeană), cartelizând piața și sărăcind populația. Politicile „de stat”, în această direcție, au beneficiat de ignoranța și neputința românilor, servind cu promptitudine și devotament interesele străine.

Politica anti-socială este evidentă prin lipsa locurilor de muncă, prin promovarea sinecurilor, a nepotismului, a incompetenței, prin statuarea ca unic criteriu de selecție a loialității față de interesul politic al partidului, a rețelelor de influență și a „famigliilor” locale, singurele atu-uri care asigură un loc de muncă bine plătit și confortabil. O consecință similară a fost produsă și de lipsa unor politici publice de armonizare a cererii pieței muncii cu oferta educațională. Lipsa surselor de venituri a lovit în plex condiția românilor.

      În prima decadă post-decembristă, guvernanții au aprobat pensionări en-gros, proaspeții pensionari fiind ademeniți și aburiți cu salarii compensatorii în loc să fie călăuziți spre noi locuri de muncă. Peste noapte, decidenții politici s-au lamentat cu nonșalantă nevinovăție de povara grea ce apasă pe grumazul bugetului de asigurări sociale, recte sunt mai mulți pensionari și asistați sociali decât cei care „trag la șaibă”. Politica de tip dâmbovițean a triumfat încă dată prin politicile sale păguboase.

În aceste condiții și la îndemnul călăuzitor, mobilizant, al prea-cinstiților și luminaților diriguitori (președinte, premier), oamenii au luat calea pribegiei pentru a produce plus-valoare pentru alte state, privând economia românească de resurse intelectuale și materiale semnificative.

Sistemul de sănătate nu a scăpat nici el de gândirea înțeleaptă și competentă a politicilor luminate. Au fost închise spitale și alte unități medicale, în loc să fie actualizate tehnologic. Rezultatul ?! Starea noastră de sănătate s-a depreciat. Începând cu 2010, durata medie de viață în România s-a diminuat cu 3,5 ani față de 1989, una dintre cele mai mici la nivel european, românii având cei mai puțini medici la mia de locuitori.

            Situația demografică este jalnică. Institutul Național de Statistică (INS) arăta în 1990 că avem 2,2 copii la o femeie fertilă, iar în 2014 înregistram 1,4 copii. Cea mai însemnată creștere a ratei natalității fiind înregistrată la nivelul comunităților sărace. Noii născuți proveniți de aici reușesc să supraviețuiască într-un număr tot mai scăzut, în principal, din cauza lipsei de cultură medicală a părinților.

     Un raport recent al Organizației Națiunilor Unite (ONU), intitulat „Prospecte demografice globale”, aduce vești negative pentru români. În 2100, populația României va ajunge la 10,7 milioane, aceasta va fi atât de îmbătrânită încât ceasul biologic se poate opri imprevizibil. În viitorii 100 de ani (2000-2100) populația se va înjumătății. Dacă în perioada 1990-1995, longevitatea românilor atingea 70 de ani, se estimează că, începând cu 2050 până în 2100, aceasta să ajungă la 86 de ani.

         Problema demografică este una dintre cele mai critice cu care ne confruntăm astăzi. Până acum, clasa politică, guvernanții nu au dat semnale concrete că există o preocupare serioasă în acest sens. Laboratoarele de strategii ale aparatului politic nu produc strategii pentru nu există viziunea, competența de care este nevoie sau poate că ele de fapt nu există și se lucrează la modul „hei rupist” ca până în prezent.

        Declinul demografic va avea consecințe extrem de negative pentru prezentul și mai ales pentru viitorul societății românești. Este nevoie de o politică sănătoasă, viguroasă, profilactică, aplicată pentru a remedia aceste disfuncționalități. Cine va clădi viitorul acestei națiuni? Cât de nocive sunt mișcările extremiste care militează pentru abolirea căsătoriei, a familiei, care promovează avortul ori homosexualitatea? Respectăm libertatea de conștiință, libertatea de alegere și asociere, dar ce vom face peste 50 de ani cu fondul de pensii? Cum ar putea să arate România fără nou-născuți, fără familie?