Reconversia socio-profesională a memoriei politice [2]

PREAMBUL:

Uciderea românilor în decembrie 1989, a fost doar o chestiune de legitimare a Noului Regim, dar şi una de îndoială, lipsă de curaj, josnicie, o scamatorie, o lipsă de loialitate ? “Cu toții știm și recunoaștem că victoria de care se bucură întreaga țară este rodul spiritului de sacrificiu al maselor populare de toate naționalitățile și, în primul rând, al admirabilului nostru tineret, care ne-a restituit, cu prețul sângelui, sentimentul demnității naționale. Un merit deosebit îl au cei care ani de zile și-au pus în pericol viața, protestând împotriva tiraniei” (Comunicatul către țară al Consiliului F.S.N. din 22 decembrie 1989).

Nu a existat nici o luptă reală între Noul şi Vechiul Regim, ci una mimată pe sticla televizorului… Trădarea societăţii româneşti de către reprezentanţii Vechiului Regim, de către exponenţii Noului Regim.

„Morala nu poate fi decât o igienă socială.”
VASILE CONTA

Securitatea a fost instrumentul de lucru a procesului de schimbare brutală a României între 1948 şi 1989. Securitatea, ca organ al partidului, a fost vânătorul, iar societatea civilă vânatul. Aceasta trebuie să-şi asume starea inchizitorială impusă de directivele regimului totalitar, care a victimizat societatea românească timp de aproape 50 de ani. Paradoxal, N. Ceauşescu a fost cel dintâi care a denunţat public securitatea, în aprilie 1968, când a acuzat-o că a lucrat în afara şi chiar împotriva partidului. În cadrul „procesului” din decembrie 1989, cuplul dictatorial susţinea că este o victimă ale securiştilor, sperând ca poporul să-i salveze din acea situaţie.

„Geniul Carpaţilor” este părintele opiniei unanime cu privire la omniprezenţa şi atotputernicia securităţii, care ar scoate din orice fel de cauză Partidul Comunist ca atare. La insistenţele societăţii civile avem astăzi o instituţie publică desemnată să „proceseze” arhivele vechii securităţii. Ce facem însă cu arhivele răposatului Partid Comunist ? Unde se face această separaţie sau poate că somptuoasele „documente de partid” au anexate şi rapoarte ale serviciilor secrete ?

Dispariţia subită a P.C.R. nu poate să nu ridice semne de întrebare în perspectiva analizelor politice. În Bulgaria sau Ungaria, partidele comuniste au cunoscut un proces de reformare internă, transformându-se apoi în grupări socialiste ori social-democrate cu ambiţii democratice, chiar europene. În Cehia, partidul comunist şi-a continuat cu seninătate existenţa, adaptându-se noilor reguli ale parlamentarismului democratic, o realitate ce nu-i era însă necunoscută. În Polonia, acelaşi partid şi-a renegat identitatea comunistă, probând această poziţie prin acea acţiune de dizolvare a partidului „ratificată” de către Stalin înainte de război, sfârşind prin a deveni o social-democraţie cu puseuri neo-liberale. 

În România, avem de-a face cu o situaţie inedită. P.C.R. nu s-a adaptat noilor realităţi istorice, nu a reuşit să se reformeze în interiorul său, ci a ales, în încremenirea sa, o moarte subită. Cum a reuşit o organizaţie politică cu 4 milioane de membrii, care a creat un monopol asupra instituţiilor publice, să controleze viaţa politică şi economică a întregii ţări vreme de aproape cicnci decenii ? Cum s-a reuşit dizolvarea unei astfel de organizaţii gigantice, în numai câteva ore, în decembrie 1989 ?

Se vehiculează teza conform căreia dispariţia imediată, spontană, a P.C.R. s-a datorat faptului că nimeni nu era de fapt un comunist autentic în România. Excepţia de regulă o poate constitui grupul restrâns de vechi militanţi internaţionalişti ai anilor '50. În mediile academice şi politice actuale se consimte că toate istoriile personale de dinainte de 1989 sunt, inevitabil, împletite cu istoria comunismului. Ca atare, nu trebuie să căutăm vinovaţii politici deoarece comunismul  l-a contaminat pe fiecare român în parte, într-un fel sau altul. Să ne aducem aminte de neuitata „unitate de monolit între Partid şi popor”, o emblemă sub care fiecare cetăţean al patriei era obligat la anumite convenienţe la adresa sistemului totalitar. În acest context, cum putem disocia Partidul de popor ?

Regulamentele dreptăţii sociale afirmă că cineva trebuie să plătească, până la urmă, fie doar simbolic, nota de plată a acestei istorii violente. N. Ceauşescu a înţeles, probabil, mai bine decât oricare altul, că între puterea comunistă şi societatea civilă s-a interpus, neavenit, Securitatea. După 1989, regăsim comunismul ca atare complet depolitizat, practicile totalitare deplasându-se din zona dreptului public către zona dreptului comun.

Asentimentul maselor oferit comunismului nu reprezintă o problematică evocatoare atâta timp cât acesta s-a manifestat public. Statutul P.C.R., la care se adera în mod explicit, include acelaşi tip de angajamente pe care le regăsim în documentele declarative al colaboraţionismului cu vechea securitate (conform instituţiei CNSAS). O dată intrat în rândurile imaculate ale partidului, vrednicul membru trebuia (printre altele) să promoveze cu fermitate ateismul, ceea ce nu este însă sinonim cu o validare a planului de represiune pus la cale de corifeii partidului. În acest sens devine interesant faptul că nici tu fost membru de partid nu este interogat în ceea ce priveşte „jobul” său de la partid, în vreme ce toţi cetăţenii „apartinici”, colaboratori ai serviciilor fostei securităţi sunt puşi în situaţia de a-şi vedea reputaţia „radiografiată”.

Istoria civilizaţiilor ne spune că, în marea lor majoritate, în toate mediile sociale delatorul este o figură nepopulară. Chiar dacă stârneşte adesea temă, agentul represiunii impune întotdeauna un minimal respect, în vreme ce persoana sa care indică, sub pecetea tainei, adresa la care acţiunea represivă trebuie să lovească este nu numai temută, dar şi dispreţuită. Oricât de nedreaptă s-ar dovedi, violenţa statului apare, în cele mai multe situaţii, ca fiind legitimă. Colaborarea secretă cu „dispozitivul” torţionar este privită ca un comportament social eminamente nelegitim, dar mai ales inechitabil. Cel care desemnează victima devine un personaj mai periculos decât cel care o supune efectiv represiunii. Raţiunea de stat justifică temeiul acţiunii ca fiind un „ordin primit de la superiori”. Turnătorul cară în spinare acea datorie a moralei care susţine orice societate tradiţională.

Colaborarea secretă cu „dispozitivul” torţionar este privită ca un comportament social eminamente nelegitim, dar mai ales inechitabil. Cel care desemnează victima devine un personaj mai periculos decât cel care o supune efectiv represiunii. Raţiunea de stat justifică temeiul acţiunii ca fiind un „ordin primit de la superiori”. Turnătorul cară în spinare acea datorie a moralei care susţine orice societate tradiţională.

Tema deconspirării foştilor securişti şi informatori transmite un anume comportament generalizat al opiniei publice faţă de stat, oricare ar fi formula politică pe care acesta o adoptă. În numele stabilităţii şi perpetuării instituţiilor „democratice” ale statului, agenţii totalitarismului sunt exoneraţi de orice răspundere personală. Vinovăţia este localizată într-o zonă privată şi ocultată, un turn al manipulării şi al trădării. Se recunoaşte că partea vizibilă a comunismului este neproblematică, susţinându-se că numai zonele întunecate ale regimului totalitar se cuvin a fi ambalate într-un pachet rechizitorial.

Dilema „dosarelor securităţii” a fost transferată în instanţele moralei comune din cele ale eticii politice. Nu se urmăreşte stabilirea răspunderilor, ci restaturarea unor reputaţii personale. Comunismul se transformă (cosmetizează) treptat dintr-o psihoză social-politică într-o eşalonare telegenică a unor obişnuite şi mărunte fapte infracţionale. În şedinţa de partid, de până mai ieri, acuzaţia de indisciplină faţă de „linia partidului” era urmată de concedierea sau întemniţarea celui împricinat. O atare realitate a trebuit să se evapore în zilele revoluţiei. Acuzaţia scrisă    într-unul din birourile securităţii a avut, de cele mai multe ori, consecinţe „imprevizibile”. Ea se constituie ca un document public care trebuie cercetat într-un cadru legal-specializat. „Turnătoriile” sunt reduse la un număr aleatoriu şi discret de repere biografice accidentale care eludează natura malefică a sistemului comunist şi care sunt oferite consumului anecdotic al unui public ce-şi construieşte memoria trecutului cu faţa la prezent. Sub auspiciile patriotismului de tip nou şi al siguranţei naţionale, foştii agenţi ai securităţii sunt indiferenţi în a-şi declina apartenenţa la originile martiriului social. Probabil că vom ajunge să aflăm că nici măcar securitatea nu a colaborat cu ea însuşi. Probabil vom afla că nu a existat decât un grup restrâns de mărunţi „întreprinzători” care trimiteau „în secret” note informative.

Prin „reabilitarea” legii deconspirării securităţii se urmăreşte dezacuzarea P.C.R. împreună cu liderii săi marcanţi, împreună cu aparatul represiv şi arsenalul său ideologic. Aceeaşi lege „sugerează” o perpetuare a dependenţei individului faţă de stat, faţă de primenirile sale partinic-politice. Pe stil nou, partidele politice sunt legitimate să gestioneze „verticalitatea” corpului social fără a exista însă acele unităţi de măsură a responsabilităţilor activului de partid faţă de propriul trecut.

Clădită pe rămăşitele fostei societăţi proletariale şi „duhului” partidelor istorice trezit de revoluţie, clasa politică românească actuală se plasează strategic în afara arhivelor securităţii. Dosarele personajelor politice marcante poartă în continuare ştampila „Strict secret”. Legal, activitatea CNSAS este cuantificată de adeverinţele eliberate privind pe cei care se dovedesc a nu fi fost „colaboratori ai securităţii şi care nu au făcut poliţie politică”. În acest fel, partidele    postcomuniste utilizează acelaşi instrumentar al epocii în care P.C.R. urma să preia puterea politică, solicitând candidatului interesat de funcţii politice publice să posede o adeverinţă eliberată de către serviciile secrete conform căreia „nu a făcut parte din vreo organizaţie politică sau paramilitară”.

„Experimentul german” privitor la administrarea dosarelor Stasi nu a făcut dovada stabilirii adevărului, de identificare a informatorilor poliţiei politice, de a deconspira întregul angrenaj al controlului societăţii civile exercitat de „mâna lungă a securităţii statului”. 

Într-o democraţie reprezentativă evaluarea funcţionării eticului nu aparţine fişei de atibuţii a partidelor politice sau a parlamentului. Retrospectiva istoriei recente nu reuşeşte să susţină într-o agoră mega-mediatizată un proces simbolic al comunismului. „Legea dosarelor” capătă formele de manifestare a unui simptom maladiv al emancipării plutocraţiei româneşti, al incompetenţei conducătorilor cetăţii în exerciţiul politco-administrativ. Într-un mod cât se poate de subtil se urmăreşte perptuarea obedienţei individuale în faţa impresionantelor statui ale instituţiilor statului, care prin lege sunt neimpozabile moral. Vorba cântecului: „Uteciştii de ieri, comuniştii de azi”... dizidenţii de ieri, şomerii de azi, partizanii de ieri, simpozionaţii de azi.

Reconversia socio-profesională a memoriei politice [1]

PREAMBUL:

Dezbaterile despre Revoluția din decembrie 1989 mai sunt de actualitate ? România a fost singura țară care a trecut printr-o revoluție violentă, în care foștii conducători au fost executați. Este suficientă explicarea prăbușirii regimului comunist prin lipsa lor de legitimitate? Eșecul economic, tot mai evident în ultimii 25 de ani, este unicul catalizator al schimbării ? 

Oamenii dialoghează pentru a-şi susţine poziţiile partizane, pentru a-şi plăti facturile de impoliţe. De ce intelectualii accesează simţul realităţii debordaţi de spiritul amar al dezamăgirii de lume, de societate ?  De ce interlocutorii îşi schimbă din mers poziţiile, din acuzat în acuzator, într-o avalanşă de reprezentări ale disputei asupra Dreptăţii şi a Adevărului ?

Uciderea românilor în decembrie 1989, a fost doar o chestiune de legitimare a Noului Regim, dar şi una de îndoială, lipsă de curaj, josnicie, o scamatorie, o lipsă de loialitate ? “Cu toții știm și recunoaștem că victoria de care se bucură întreaga țară este rodul spiritului de sacrificiu al maselor populare de toate naționalitățile și, în primul rând, al admirabilului nostru tineret, care ne-a restituit, cu prețul sângelui, sentimentul demnității naționale. Un merit deosebit îl au cei care ani de zile și-au pus în pericol viața, protestând împotriva tiraniei” (Comunicatul către țară al Consiliului F.S.N. din 22 decembrie 1989). 

Nu a existat nici o luptă reală între Noul şi Vechiul Regim, ci una mimată pe sticla televizorului… Trădarea societăţii româneşti de către reprezentanţii Vechiului Regim, de către exponenţii Noului Regim.

„Morala nu poate fi decât o igienă socială.”

VASILE CONTA

Transformarea memoriei colective într-o axiomă dominantă a procesului de schimbare a mentalului corpului social a devenit o realitate a societăţii post-totalitare româneşti. Demolarea regimului comunist este consierată, de mulţi observatori, o încercare de întoarcere în trecut. În contrast cu revoluţiile marcante ale istoriei (americană, franceză sau rusă), statul etatist prin excelenţă a fost înlocuit de o formulă politică care, într-un anume fel îl precede cronologic, anume „democraţia originală” neoliberală, cea pe care însuşi regimul totalitar, de după 1947, a înlocuit-o în evidenţele istoriografice a ţărilor Europei Centrale şi Orientale. În cele din urmă, după o epocă de recluziune trumatizantă, democraţia reuşeşte să-şi extermine exterminatorul.

După anul de graţie 1989, societăţile post-totalitare au pornit în căutarea (regăsirea) unor modele şi valori politice demult apuse, risipite în imponderabilul interbelic şi mai apoi în efervescentul postbelic. Istoria recentă a opresiunii comuniste a marcat memoria individuală prin internmediul „experimentului brutal” al unor politici publice improvizate, „traduse în practică” într-unul din modurile cele mai persuasive cu putinţă. În ce mod s-a desfăşurat „decomunizarea”, în sensul unei depolitizări imperfecte a memoriei individuale şi colective, spre a pătrunde mai bine substratul cenuşiu al interminabilei tranziţii a societăţii româneşti, un util exemplu poate fi reprezentat de politicile tranziţionale ale Spaniei post-franchiste sau ale Africii de Sud post-coloniale. Este interesant de urmărit aici modul în care s-au asumat şi distribuit responsabilităţile, modul de sancţionare a celor vinovaţi şi nu în cele din urmă modul în care a fost predată ştafeta puterii politice.

Instituţionalizarea momeriei politice într-o „fair-well justice”, căreia i s-au delegat competenţele identificării şi sancţionării celor dovediţi ca responsabili pentru atrocităţile regimului defunct, este direct proporţională cu interesul societăţii civile de a gestiona un asemenea proces, un act simbolic de deconspirare şi condamnare a trecutului apropiat, tributar neliniştilor etice ale naţiunii de a afla adevărul şi de a utiliza, în consecinţă, principiile dreptăţii.

În România, dreptatea şi adevărul nu sunt stâlpii de temelie a coeziunii sociale, nici instrumentele de lucru ale vreunei comisii parlamentare însărcinate să monitorizeze pacea socială, ci chiar titulatura (!) unei alianţe politice, dealtfel bine intenţionate, dar pentru care trecutul comunist este irelevant în perspectiva eticii politicului. Mesagerii acestui bloc politic consideră că adevărul a fost spus, iar dreptatea a fost înfăptuită, în perspectiva justuţiei politice şi a atribuirii responsabilităţilor. S-au adus dovezi în susţinerea acestor poziţii: procesul şi execuţia cuplului dictatorial, instrumentarea în instanţă a „Dosarelor Revoluţiei” (?!), procesele „voluminoase” ale ex-liderilor comunişti şi mai apoi legea deconspirării Securităţii, acompaniată de „eforturile secunde” Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. De cealaltă parte, PUTEREA (de ieri şi de azi) se comportă amnezic, propunând ştergerea din memorie a acestei perioade „negative” care, oricum, nu mai este de nici un folos „democraţiei originale”. Cine socoteşte astăzi că judecarea cuplului Ceauşescu a scos adevărul la lumină sau că aceasta a restabilit dreptatea? Sentinţele proclamate la adresa autorilor masacrelor de la Timişoara şi a foştilor înalţi ierarhi „de partid şi de stat” au căpătat conotaţii parodice. 

Ceea ce ne rămâne de făcut, în umbra clivajului trecut-prezent-viitor, este corectarea modului în care dreptatea şi adevărul sunt slujite, în limitele constrângerilor legale pe care partidele ex-comuniste le-au fixat sub cupola maiestuoasă a Parlamentului, de către C.N.S.A.S. – ultima soluţie de a ne asuma trecutul, redescoperindu-ne pe noi înşine.

În societatea românească post-comunistă, nu s-a găsit cineva (!) care să-şi asume răspunderea pentru actele criminale ale regimului comunist. Cei care au fost scutiţi de orice sancţiune politică ori juridică – aproape toţi cei care meritau au scăpat – trec prin contemporaneitate drept imaculaţi. Numeroşi compatrioţi au ajuns să locuiască pe străzi cu nume de „eroi ai revoluţiei”, eroi care au comandat reprimarea manifestanţilor. Avem de-a face cu o suită de inocenţi, altfel „persoane onorabile”, care îşi recunosc nonşalant greşeala, considerând oportun să trăiască în afara controlului propriei conştiinţe, care au renunţat să îşi mai producă singuri sensul vieţii, acceptând, pentru ei înşişi şi pentru cei din jur, un sens prefabricat al existenţei, „strânşi uniţi în jurul partidului şi al său iubit conducător”.

Responsabilitatea juridică, politică şi morală pentru ceea ce s-a întâmplat în trecutul apropiat ar putea aparţine, în definitiv, numai „celui mai iubit fiu al poporului”, cel care a confiscat partidul, care la rândul lui a confiscat societatea civilă. Singurii vinovaţi pentru ororile totalitarismului sunt doar Ceauşescu şi colaboratorii săi apropiaţi. „Simplii cetăţeni”, locatari ai blocurilor cenuşii, turişti ai galantarelor goale şi ai centrelor de reeducare, nu au făcut decât să suporte, contrar voinţei lor, arbitrariul liderilor ce le-au fost hărăziţi de către o epocă istorică inamovibilă. Suntem înclinaţi a ne reprezenta ca pe un popor format din milioane de adulţi ce-au trăit zi de zi drama morbidă de a fi membrii unui partid pe care, de fapt, îl detestau în străfundul conştiinţei. 

Acest mod foarte personal – patent al „democraţiei originale” – de a interpreta istoria virusului roşu ne conduce spre un depozit al uitării. Să uităm pe cei care au fost executaţi, încarceraţi, internaţi, persecutaţi, reeducaţi sau exilaţi pe parcursul a cinci decenii. Ei nu au fost victime accidentale ale unor instanţe impersonale. Unii români au fost victimelor altor români, promotori dezlănţuiţi ai totalitarismului, propovăduitori apocaliptici ai comunismului, activişti imbatabili ai partidului, lucrători neobosiţi ai securităţii. Călăul-român a ales să devină şi să acţioneze în spiritul „unităţii de granit din jurul partidului şi a secretarului său general”.

Axioma de recurenţă a trecutului apropiat ne face să uităm că nu toţi românii au fost victime, că nu toţi au rezistat terorii. Se poate propune aici o anume tipologie etologic-politică, începând cu generaţiile care au cunoscut şi au înfăptuit „Colectivizarea” şi terminând cu generaţiile care scandau în Piaţa Universităţii: „Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă !”. 

Prima grupă este cea a celor care au manifestat o atitudine de rezistenţă, una organizată, dar necoordonată de un centru unic. Aceşti români s-au refugiat în munţi şi s-au opus cu violenţă steagurilor roşii. Îi alăurăm aici pe cei care, fiind preoţi, inteltuali, sindicalişti, credincioşi militanţi, studenţi, militari, ţărani, şi-au formulat public dezacordul faţă de „tovarăşi”. A doua grupă, poate cea mai numeroasă, îi include pe practicanţii supunerii pasive. Îi găsim aici pe acei români care nu „strângeau la piept” preceptele comunismului dimpreună cu metodele acestora de acţiune socială, cetăţeni care acceptau tacit consecinţele civile ale regimului totalitar. Tăcerea acestor români poate că a favorizat circumstanţele în care crima şi vinovăţia politică au devenit o realitate. Cea de-a treia grupă poate fi caracterizată de supunerea activă. Membrii acestui grup s-au înscris în partid mai mult dintr-o motivaţie profesională. Aceşti români au colaborat cu poliţia politică pentru a urca pe scara ierarhică profesională şi socială, pentru a trăi mai bine, pentru a călători în străinătate, pentru a atinge un anume nivel de împlinire personală. Ultima grupă poartă emblema participării. Românii de aici reprezintă însuşi „monstrul” – regimul însuşi, partidul însuşi, securitatea însuşi, puterea însuşi – coperţi de dosare „împrăştiate” cu grijă într-o arhivă naţională uriaşă, în care nu există nici un opis, nici un document, nici o probă.

Sub mantia unei forţe malefice, rămâne indubitabil faptul că violenţa represivă a aparţinut istoriei totalitarismului românesc. De-a lungul perioadei '50-'80, au existat români care au avut parte de o dramă (traumă) inefabilă. Se vorbeşte de câteva mii sau zeci de mii de „suflete răstignite” ceea ce constituie o problemă socială şi penală, nu una etică. Au fost români torturaţi, ucişi, întemniţaţi, persecutaţi, urmăriţi, umiliţi, înjosiţi pentru ceea ce erau şi pentru ceea ce credeau. Într-o utopie a demenţei, au fost români chinuiţi şi ucişi de către alţi români.

Schisma culturală în vremurile cele noi

„Unii, neîmplinind poruncile, socotesc că cred drept. Alţii, împlinindu-le, aşteaptă Împărăţia ca o plată datorată. Şi unii şi alţii greşesc faţă de adevăr.”
MARCU ASCETUL

Societatea românească din zilele noastre se prezintă ca un spaţiu cultural inedit, un câmp al ideilor în care se vorbeşte mai mult şi se ascultă mai puţin. Dialogul cuviincios şi întemeiat este din ce în ce mai puţin vizibil, „picorul de plai” devenind un loc în care se strigă, se ţipă, se bârfeşte, se dezbate cu cerbicie, se mediatizează, se vorbeşte încruntat, ocolindu-se, de fapt, miezul real al problemelor. Cultural, grefând pe conştientul comun al corpului social cutume insidioase, teritoriul mioritic a devenit un soi de plantaţie a marilor cultivatori cu alură de diriguitori infailibili, racordaţi la un centru de comandă invizibil, care ne comunică cu degetul arătător modul în care individul trebuie să-şi construiască parcursul existenţial.

În spaţiul public, în relaţia, pe verticală, dintre diriguitor şi diriguit nu există o dezbatere coerentă în ceea ce priveşte selecţia şi promovarea valorilor autentice, eludându-se persuasiv imprecaţiile nevoilor istorice. Individul obişnuit cu oarecare iniţiative în folosul său şi al comunităţii a ajuns, mai intâi parte integrantă, apoi scop al unui plan maledictic al inhibării şi anihilării propriei personalităţi, al unei izolări metodice a bunelor intenţii, toate aceste „dotări” ale sale fiind în contradicţie sintactică şi semantică cu oferta culturală naţională propovăduită din cabinetele de catifea.

Cultura comună s-a transformat într-o reţetă generală, unilaterală, girată de către cultivatori sensibili şi idiosincrazici. Aceste personaje s-au specializat în acest exerciţiu comunizant al „culturii generale”. Primind dota de subzistenţă, cultura autentică a fost funciarmente translatată şi izolată în incinta marii culturi generale, ca oricare alt bun de larg consum. În puţine publicaţii de specialitate regăsim polemici interesante, dezbateri „pătimaşe” ori analize lucide şi pertinente. Este din ce în ce mai vizibilă falia dintre elita culturală (tradiţională) autentică şi acest reţetar cultural unilateral, mediatizat până la saturaţie. Campaniile de marketing afirmă că singurii intelectuali veritabili sunt cei care apar în primele pagini ale ziarelor, în emisiunile de ştiri radio-tv sau în programele tv programate la ore de maximă audienţă. În acest mod şi cu ajutorul acestor mijloace de comunicare, ni se servesc, ne sunt transmise mesaje, coduri culturale ambalate într-un chip unic al adevărului, purtând un certificat de calitate „long life”.

După 25 ani de eternă şi fascinantă reconstrucţie socială, era de aşteptat ca, în cele din urmă, experţii să aibă o relaţie de comunicare fezabilă cu promotorii. Aceştia însă se descalifică şi se demolează reciproc. Promotorii nu apreciază câtu-şi de puţin opera experţilor, iar expertul sfidează pur şi simplu fiecare demers al promotorului. Promotorii au monopolizat instrumentele şi mijloacele de comunicare, iar experţii s-au baricadat în spatele catedrelor de idei. Astfel s-au creat două redute ireconciliabile între care se poartă un război nesăţios. Între aceşti doi poli abulici, între aceste două bastioane care nu comunică, individul – simplul cetăţean – rămâne perplex, confuz, incult şi etern depresiv. El ajunge să nu mai priceapă lumea în care trăieşte, manifestându-şi violent atitudinea vendicativă ori de câte ori are ocazia să o facă.

În agora mioritică, membrii unui grup profesional evită să dialogheze „constructiv”, grupurile elitei intelectuale se detestă între ele, personajele publice se acuză între ele, personalităţile culturale se suspectează de acţiuni imaginare sau imaginate. Sistemul de recompensă funcţionează la modul în care un nemerit este imediat sancţionat, în detrimentul un merit evident. Această schismă a produs o teritorializare culturală, partizanate ideologice inexorabile, militanţi acerbi ai parvenitismului, nostalgici bucolici, comasarea bivuacă a generaţiilor, fripturişti mai mult sau mai puţin vegetarieni. Netrebnicii luptă cot la cot („shoulder by shoulder”) cu oportuniştii împotriva intruşilor, împotriva celor verificaţi şi neacceptaţi de conciliabule recunoscute. Între aceste blocuri de marmură, într-o mizeră şi imperturbabilă frustare, sălăşluiesc „singuraticii” (ciudaţii), eremiţi întreprinzători radicalizaţi democratic. Consistenţa talentului, statura morală şi profesională, extincţia personalităţii sunt validate şi repartizate în concordanţă cu numărul radarelor postate pe căile de acces spre o carieră decentă. „Colecţionarul de artă”, proprietarul acestui tablou denumit „Încorsetare majusculă” este diriguitorul suprem – statul. Acest uriaş şleampăt şi nemilos amplifică clivajul dintre „reţeta generală”, oficială, naţionalizată, şi „cealaltă cultură”, refuzând acesteia din urmă, pe lângă subsidii binemeritate, accesul în ograda simţului comun şi bun, în parcela cunoaşterii alternative de care trebuie să beneficieze oricare moromete.

Cum se poate rezolva această dilemă ?

La noi, ca în alte locuri marcate adânc de amprenta civilităţii, cultura comună a fost ierarhizată. La nivelul cel mai de sus, se află grupul atot-cunoscătorilor, debranşaţi de la realitatea socială, iar la nivelul cel mai de jos, mulţimea, care accesează predilect cultură de masă – bunuri de larg consum. Deasupra mulţimii se află cei care sunt atenţi „la ce scrie la gazetă”, dependenţi de editorialele forjate cu precizie. Urmează cei avizaţi, iniţiaţi, adepţi ai publicaţiilor cu „ţinută intelectuală”, grupul reprezentativ al culturii publice. Aceste paliere ale „utilizatorilor de cultură” comunică între ele în sensul în care fiecare nivel superior controlează pe cel inferior lui în planul  profesionalităţii.

Se poate propune însă un alt model de cultură comună, revigorantă. El se originează în modul în care profesiunile specializate s-au desprins de reflecţia filosofică generică, furnizând nedumeriri, cuvioase mirări, fiecărei puneri a problemei. Iubitorul de înţelepciune se va orienta şi spre domenii care nu o legătură neapărată cu filosofia. În cetatea greacă antică, toată ştiinţa era subsumată filosofiei. În urma unei maternalizări a nedumeririlor filosofice s-au desprins ştiinţele ca atare. Întrebările filosofiei, prin specializare, au intrat în patrimoniul matematicii, fizicii, chimiei, economiei, etc. 

Orice ştiinţă se trage din rădăcina culturii comune. Suma culturilor specializate trebuie să se regăsească în cultura comună. Fără o cultură comună, culturile specializate îşi pierd universalitatea, inteligibilitatea şi aplicabilitatea.

Trebuie să ne menţinem speranţa ca acest clivaj între cele două blocuri de marmură poate fi depăşit prin auto-evaluare, auto-depăşire, printr-un demers obiectivant. Cultura societăţii româneşti actuale este virusată de aceste tabere beligerante. Cultura noastră, în ipostaza calului priponit este împiedicată de lipsa de comunicare între specialişti şi cei „cultivaţi”, între cei care ilustrează disciplinele specializate. Binele comun înseamnă şi evidenţa unei culturi comune la care participă toată suflarea cetăţii, fără prejudecăţi, fără stereotipii, fără concesii, fără discriminări, fără inhibiţii. Bunul simţ, obiectivitatea şi critica inteligentă trebuie să formeze fundaţia acestui edificiu.

Într-o lume aflată în plină viteză (de ce oare?) în care mai toţi indivizii vorbesc cu glasul ridicat, în care cu greu te poţi dispensa de ochelarii ideologici, într-o lume în care din ce în ce mai puţini sunt dispuşi să asculte, în care persistă un respect gonflabil faţă de clauzele argumentaţiei, oricât am face dincolo de limita puterilor noastre, putem să ne încheiem foaia de parcurs terestră fără grija sau teama de a ajunge neapărat nemuritori.