Conflictul pe care l-am putut urmări pe sticla
televizorului nu reflectă un război între caste, nicidecum! Oieritul este o
activitate profesională, emblematică pentru fiinţa naţională a românilor, care
se încăpăţânează să se adapteze cerinţelor de supravieţuire ale secolului XXI
şi să transmită generaţiilor, prezente şi viitoare, fiorul cântului, respiraţia
ancestrală a pădurii şi postura demnă a piscurilor mioritice. De cealaltă
parte, vânătoarea a devenit astăzi un însemn pseudo-aristocratic al
potentaţilor zilei, care îşi etalează în acest fel întreaga forţă pentru a
masca, de fapt, lipsa totală de creativitate şi viziune a propriei
personalităţi. Putem spune că vânătorii parlamentari sunt un fel de ciocoi de
tip nou, în vreme ce ciobanii de la stână prestează servicii către populație.
Teritoriile celor două tabere se învecinează,
uneori se întrepătrund, astfel au putut să apară, între acestea, evenimente de
tangenţă, fricţiuni, chiar omoruri deliberate girate de prea-plinul aroganţei
ce operează cu o carabină de 10.000 de euro. Ce înseamnă un câine bun paznic la
stână? Este vorba de cel mai ieftin şi mai eficient sistem de securitate de
care poate beneficia obştea ciobănească. Aici dulăul din curte a devenit un membru
cu drepturi depline al familiei.
Ciobanul îşi apără cu orice preţ acest “asset”
care îl apără la rândul său, o inversare permanentă de roluri care nu are preţ.
Câinele ciobanului este un bun de patrimoniu, este o investiţie de oportunitate
şi de încredere, dar este şi un instrument de alean pentru cele sufleteşti şi
perene, în momentele de solitudine în care baciul se îngemănează cu natura.
Aşadar, paznicul de la stână nu trebuie stigmatizat dacă alungă mistreţul sau
ciuta din bătaia puştii, el doar securizează arealul stânii, care, în multe
situaţii, se învecinează cu vreun fond de vânătoare.
Orice formă de exces de libertate paote fi
înlăturată prin aplicarea legisaţiei în vigoare, iar dacă aceasta nu este
îndestulătoare, generalizarea stigmatului este ea însăşi caducă, neavenită,
cretină, idioată, imbecilă.
Reglementarea ce se dovedeşte a fi ineptă şi
abruptă va avea ca efect invalidarea sistemtică a jurisprudenţei. Interesele
care au promovat şi susţinut această reglementare a regimului vânătorii şi
vânatului ţintesc direct în tradiţia neamului, anulând ori marginalizând astfel
datini, obiceiuri, cutume care compun împreună identitatea noastră ca popor
trăitor al acestui tărâm, pe care care au păşit Burebista şi Decebal, nu
oareşicare baştan bine înfipt în sistem dar cu o respiraţie vremelnică care nu
produce plus-valoare.
Păstoritul tradiţional nu a
intrat în coliziune cu modernitatea, ci invers! Acesta încearcă să se adapteze
aşa cum poate şi cât este lăsat să poată… şi să-şi facă simţită prezenţa prin
roadele sale şi dincolo de tastatura calculatorului.
Astăzi putem spune că oieritul tradiţional,
autentic, transhumanţa, este practicată de o mână de familii de ciobani a cărei
membrii trudesc să menţină în viaţă această îndeletnicire ereditară,
strămoşească, a românului care şi-a trăit istoria. Distrugând matricea acestui
mod de viaţă, aşa cum se încearcă prin astfel de iniţiative ciocoiste, vom
distruge o lume de basm, vom distruge amintirea bunicilor şi stră-bunicilor
noştri, vom dinamita un univers special, sensibil, odată cu care pot dispărea
şi cele trei culori: roşu, galben şi albastru.
În aglomerările urbane prezenţa clopului de
cioban este o apariţie insolită, poate incomodă, în ipostaza celui rămas în
urmă, neadaptat. Totuşi, la marile sărbători brânza autentică (atât cât mai
este) este foarte căutată şi nelipsită de la mesele noastre.
Dacă tot milităm pentru
biodiversitate, să lăsăm atunci câinele de la stână să alerge liber în arealul
pe care îl securizează, chiar dacă prin aceasta tulbură pânda vreunui braconier
care a dat probabil şpagă ca să poată ucide, ca să ducă plocon vreunui ştab de
la primărie sau vreunui guşat de la oraş sau, şi mai grav, să strice partida de
vânătoare a unui specimen politic, lider de partid, baron, parlamentar sau toţi
la un loc împreună cu suita lor de caterincă şi învârteli.
În loc de concluzie:
1)
Supra-reglementarea a distrus oieritul în Italia,
îndeosebi în zona de sud;
2)
În biroul său modest şi înţesat de cumetrenii,
parlamentarul care a votat această lege a devenit automat un profet al
bunăstării noastre, cum s-ar zice “ştim noi ce e mai bine pentru tine!”;
3) Protestele străzii au băgat frica în parlamentari, de aici
şi reacţiile ingenue, tardive, tâmpe şi para-psihologice cu care unele gulere
scrobite s-au afişat la locul de muncă, fosta Casă a Poporului, actualmente
Parlamentul României;
4)
Acest conflict nu este încă încheiat;
5) Parlamentul a făcut încă o dată proba indubitabilă că
este cea mai detestată instituţie din România, fiind supra-populat de persoane
cu deficite consistente de cultură generală, de construcţie cognitivă, care de
fapt nu iubesc România;
6) Oamenii încep să se ridice atunci când le sunt călcate
în picioare drepturile de către cea mai toxică componentă a societăţii – clasa
politică.
Post Scriptum
Ca non-vânător, mă întreb cum este să ieși
la o terasă, într-o zi splendidă, și să-ți treacă un glonț
prin cap după care
să cazi lat. Stupoare! Teroriștii bântuie prin oraș! Oare la fel pățesc și
animalele
sălbatice? Vânătorii parlamentari bântuie prin pădure!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu