Schisma culturală în vremurile cele noi

„Unii, neîmplinind poruncile, socotesc că cred drept. Alţii, împlinindu-le, aşteaptă Împărăţia ca o plată datorată. Şi unii şi alţii greşesc faţă de adevăr.”
MARCU ASCETUL

Societatea românească din zilele noastre se prezintă ca un spaţiu cultural inedit, un câmp al ideilor în care se vorbeşte mai mult şi se ascultă mai puţin. Dialogul cuviincios şi întemeiat este din ce în ce mai puţin vizibil, „picorul de plai” devenind un loc în care se strigă, se ţipă, se bârfeşte, se dezbate cu cerbicie, se mediatizează, se vorbeşte încruntat, ocolindu-se, de fapt, miezul real al problemelor. Cultural, grefând pe conştientul comun al corpului social cutume insidioase, teritoriul mioritic a devenit un soi de plantaţie a marilor cultivatori cu alură de diriguitori infailibili, racordaţi la un centru de comandă invizibil, care ne comunică cu degetul arătător modul în care individul trebuie să-şi construiască parcursul existenţial.

În spaţiul public, în relaţia, pe verticală, dintre diriguitor şi diriguit nu există o dezbatere coerentă în ceea ce priveşte selecţia şi promovarea valorilor autentice, eludându-se persuasiv imprecaţiile nevoilor istorice. Individul obişnuit cu oarecare iniţiative în folosul său şi al comunităţii a ajuns, mai intâi parte integrantă, apoi scop al unui plan maledictic al inhibării şi anihilării propriei personalităţi, al unei izolări metodice a bunelor intenţii, toate aceste „dotări” ale sale fiind în contradicţie sintactică şi semantică cu oferta culturală naţională propovăduită din cabinetele de catifea.

Cultura comună s-a transformat într-o reţetă generală, unilaterală, girată de către cultivatori sensibili şi idiosincrazici. Aceste personaje s-au specializat în acest exerciţiu comunizant al „culturii generale”. Primind dota de subzistenţă, cultura autentică a fost funciarmente translatată şi izolată în incinta marii culturi generale, ca oricare alt bun de larg consum. În puţine publicaţii de specialitate regăsim polemici interesante, dezbateri „pătimaşe” ori analize lucide şi pertinente. Este din ce în ce mai vizibilă falia dintre elita culturală (tradiţională) autentică şi acest reţetar cultural unilateral, mediatizat până la saturaţie. Campaniile de marketing afirmă că singurii intelectuali veritabili sunt cei care apar în primele pagini ale ziarelor, în emisiunile de ştiri radio-tv sau în programele tv programate la ore de maximă audienţă. În acest mod şi cu ajutorul acestor mijloace de comunicare, ni se servesc, ne sunt transmise mesaje, coduri culturale ambalate într-un chip unic al adevărului, purtând un certificat de calitate „long life”.

După 25 ani de eternă şi fascinantă reconstrucţie socială, era de aşteptat ca, în cele din urmă, experţii să aibă o relaţie de comunicare fezabilă cu promotorii. Aceştia însă se descalifică şi se demolează reciproc. Promotorii nu apreciază câtu-şi de puţin opera experţilor, iar expertul sfidează pur şi simplu fiecare demers al promotorului. Promotorii au monopolizat instrumentele şi mijloacele de comunicare, iar experţii s-au baricadat în spatele catedrelor de idei. Astfel s-au creat două redute ireconciliabile între care se poartă un război nesăţios. Între aceşti doi poli abulici, între aceste două bastioane care nu comunică, individul – simplul cetăţean – rămâne perplex, confuz, incult şi etern depresiv. El ajunge să nu mai priceapă lumea în care trăieşte, manifestându-şi violent atitudinea vendicativă ori de câte ori are ocazia să o facă.

În agora mioritică, membrii unui grup profesional evită să dialogheze „constructiv”, grupurile elitei intelectuale se detestă între ele, personajele publice se acuză între ele, personalităţile culturale se suspectează de acţiuni imaginare sau imaginate. Sistemul de recompensă funcţionează la modul în care un nemerit este imediat sancţionat, în detrimentul un merit evident. Această schismă a produs o teritorializare culturală, partizanate ideologice inexorabile, militanţi acerbi ai parvenitismului, nostalgici bucolici, comasarea bivuacă a generaţiilor, fripturişti mai mult sau mai puţin vegetarieni. Netrebnicii luptă cot la cot („shoulder by shoulder”) cu oportuniştii împotriva intruşilor, împotriva celor verificaţi şi neacceptaţi de conciliabule recunoscute. Între aceste blocuri de marmură, într-o mizeră şi imperturbabilă frustare, sălăşluiesc „singuraticii” (ciudaţii), eremiţi întreprinzători radicalizaţi democratic. Consistenţa talentului, statura morală şi profesională, extincţia personalităţii sunt validate şi repartizate în concordanţă cu numărul radarelor postate pe căile de acces spre o carieră decentă. „Colecţionarul de artă”, proprietarul acestui tablou denumit „Încorsetare majusculă” este diriguitorul suprem – statul. Acest uriaş şleampăt şi nemilos amplifică clivajul dintre „reţeta generală”, oficială, naţionalizată, şi „cealaltă cultură”, refuzând acesteia din urmă, pe lângă subsidii binemeritate, accesul în ograda simţului comun şi bun, în parcela cunoaşterii alternative de care trebuie să beneficieze oricare moromete.

Cum se poate rezolva această dilemă ?

La noi, ca în alte locuri marcate adânc de amprenta civilităţii, cultura comună a fost ierarhizată. La nivelul cel mai de sus, se află grupul atot-cunoscătorilor, debranşaţi de la realitatea socială, iar la nivelul cel mai de jos, mulţimea, care accesează predilect cultură de masă – bunuri de larg consum. Deasupra mulţimii se află cei care sunt atenţi „la ce scrie la gazetă”, dependenţi de editorialele forjate cu precizie. Urmează cei avizaţi, iniţiaţi, adepţi ai publicaţiilor cu „ţinută intelectuală”, grupul reprezentativ al culturii publice. Aceste paliere ale „utilizatorilor de cultură” comunică între ele în sensul în care fiecare nivel superior controlează pe cel inferior lui în planul  profesionalităţii.

Se poate propune însă un alt model de cultură comună, revigorantă. El se originează în modul în care profesiunile specializate s-au desprins de reflecţia filosofică generică, furnizând nedumeriri, cuvioase mirări, fiecărei puneri a problemei. Iubitorul de înţelepciune se va orienta şi spre domenii care nu o legătură neapărată cu filosofia. În cetatea greacă antică, toată ştiinţa era subsumată filosofiei. În urma unei maternalizări a nedumeririlor filosofice s-au desprins ştiinţele ca atare. Întrebările filosofiei, prin specializare, au intrat în patrimoniul matematicii, fizicii, chimiei, economiei, etc. 

Orice ştiinţă se trage din rădăcina culturii comune. Suma culturilor specializate trebuie să se regăsească în cultura comună. Fără o cultură comună, culturile specializate îşi pierd universalitatea, inteligibilitatea şi aplicabilitatea.

Trebuie să ne menţinem speranţa ca acest clivaj între cele două blocuri de marmură poate fi depăşit prin auto-evaluare, auto-depăşire, printr-un demers obiectivant. Cultura societăţii româneşti actuale este virusată de aceste tabere beligerante. Cultura noastră, în ipostaza calului priponit este împiedicată de lipsa de comunicare între specialişti şi cei „cultivaţi”, între cei care ilustrează disciplinele specializate. Binele comun înseamnă şi evidenţa unei culturi comune la care participă toată suflarea cetăţii, fără prejudecăţi, fără stereotipii, fără concesii, fără discriminări, fără inhibiţii. Bunul simţ, obiectivitatea şi critica inteligentă trebuie să formeze fundaţia acestui edificiu.

Într-o lume aflată în plină viteză (de ce oare?) în care mai toţi indivizii vorbesc cu glasul ridicat, în care cu greu te poţi dispensa de ochelarii ideologici, într-o lume în care din ce în ce mai puţini sunt dispuşi să asculte, în care persistă un respect gonflabil faţă de clauzele argumentaţiei, oricât am face dincolo de limita puterilor noastre, putem să ne încheiem foaia de parcurs terestră fără grija sau teama de a ajunge neapărat nemuritori.