Sursele şi resursele fundamentalismului islamic [1]

Depăşind starea emoţională firească în urma atentatului terorist din capitala Franţei, trebuie să anlizăm la rece, cu calm şi echilibru, relaţia noastră cu universul islamic, să parcurgem istoria lumii islamice spre a înţelege mai bine că nu orice musulman este în mod obligatoriu extremist ori terorist.

Atentatul de la Paris poate fi vizualizat ca un semn al intoleranţei şi extremismului, sub mantia fanatismului religios. Făptuitorii atentatului sunt oare trăitori autentici ai credinţei islamice ori sunt indivizi care se folosesc de ea pentru a legitima actul crimei, un mercenariat pseudo-dogmatic proferat într-o manieră singular-suicidară. Câţi din cei peste un miliard de musulmani sunt cu adevărat extremişti, fudamentalişti, terorişti ? Motivaţia asumată de aceşti vectori ai asasinatului, care aduc groaza acolo unde apar, are doar o componentă ideologic-religioasă sau are şi o componentă financiară ?

"Este poate putin pompos ce o sa va spun, dar prefer sa mor in picioare decat sa traiesc in genunchi", declara, in urma cu doi ani, Stephane Charbonnier, alias Charb, caricaturist si director al publicaţiei „Charlie Hebdo”. "Trebuie continuat pana cand islamul va fi la fel de banalizat ca si catolicismul", a declarat Stephane Charbonnier  acesta, intr-un interviu acordat ziarului Le Monde.

Spaţiul euro-atlantic este ţinta favorită a extremismului islamic. Avem de-a face cu un război între valorile occidentale şi cele islamice, o confruntare tot mai sângeroasă, în care fumdamentaliştii islamici îşi doresc să vadă un Occident sufocat de teroare şi crimă, îngenucheat, anihilat şi zdrobit.

          În secolul VII, în vremea regelui merovingian Dagobert, un arab propovăduia în deşert naşterea unei noi religii. Acest vestitor devine ulterior profet şi conducătorul unei comunităţi al cărei ambitus istoric va tulbura întreaga umanitate. Islamul se naşte în actuala Arabie Saudită, regiune izolată şi aridă, o „patrie a deşertului” străbătută de caravanele conduse de beduini, care se învecina, pe de-o parte cu Imperiul bizantin creştin, iar pe de alta cu Imperiul persan sasanid, compound-ul religiei magilor. Toţi beduinii adoră idoli, onorează divinităţi şi se tem de un destin nefast. „În oraşul-răspântie Mecca, la jumătatea drumului dintre Arabia de sud şi Palestina bizantină, se înalţă un sanctuar, asemănător unui cub, Kaaba. Aici se află adunaţi zei şi zeiţe, dintre care trei sunt deosebit de veneraţi: al-Lât, al-Ozza şi Manat. Toată Arabia îi cunoaşte, deoarece Mecca e un loc important de pelerinaj (hajj), timp de câteva luni pe an, considerate ca sacre. (...) Lângă Mecca se ţine un mare târg. Pelerinajul şi târgul atrag o mulţime de oameni la Kaaba şi aduc imense sume de bani. (...) La sfârşitul secolului al VI-lea, de această bogăţie profitau doar câteva familii puternice. Drumurile sunt deschise pentru omul de geniu ce va şti să înţeleagă aşteptările poporului său. El va aparţine obligatoriu unui trib, căci în Arabia, un bărbat, chiar profet fiind, nu poate fi nicodată separat de filiaţia sa. Acest om se va naşte, el este Mahomed (Muhammad în arabă), fiul lui Abdallah, care e fiul lui Abd-al-Muttalib, care e fiul lui Hâchim” [ANNE-MARIE DELCOMBRE – Islamul].

          În vreme ce la Mecca funcţiona ca şef religios, la Medina Mahomed devine conducător politic şi militar şi va organiza comunitatea credincioşilor. El semnează un pact cu celelalte grupări. Pactul, cunoscut sub numele de „Constituţia de la Medina”, este considerat drept o capodopară politică la nivel internaţional. „Triburile evreieşti şi arabe urmau să constituie un fel de confederaţie ai cărei membri îşi datorau protecţie reciprocă. De-abia acum discipolii lui Mahomed îşi iau numele de muslimûn, «musulmani», adică adepţi ai islamului” [ANNE-MARIE DELCOMBRE – Islamul]. Pentru a întreţine alianţa cu grupurile semnatare ale Pactului, Mohamed afirmă că legea lui Dumnezeu este mai puternică decât cutuma deşertului, sens în care el va iniţia incursiuni în această arie geografică. „În 624, la Badr, el îi învinge pe meccani. De atunci, nu se va mai vorbi de incursiuni, ci de războiul sfânt (jihâd) împotriva duşmanilor lui Allah. Musulmanii căzuţi în luptă primesc titlul de shadîd (martir), iar la împărţirea prăzii o cincime îi revine Profetului. Pentru discipoli, nu mai există nici o îndoială că acesta se afla sub protecţia lui Dumnezeu” [ANNE-MARIE DELCOMBRE – Islamul]. 

          După moartea lui Mahomed, povestea vieţii sale va deveni foarte repede un testament pentru toţi credincioşii, iar Cuvântul lui Dumnezeu trece de la forma verbală la cea scrisă – Coranul, două izvoare ce vor fi stauate drept principalele referinţe ale islamului.

         Coranul este considerat de către musulmani drept cartea sfântă prin excelenţă. Mesajele divine primite de Mahomed sunt transmise verbal din generaţie în generaţie şi învăţate pe de rost de către discipoli. În 632, după moartea Profetului, apare necesitatea de a alcătui o carte care să curpindă fragmentele împrăştiate, organizată pe capitole (sura). În 652, califul Uthmân, al treisprezecelea succesor al Profetului, impune versiunea definitivă a textului coranic. Astfel cartea sfântă a islamului este formată din 114 sura, împărţite în versete (âyât). Ordonarea cărţii este bazată pe lungimea versetelor, cele lungi la început, iar cele scurte la sfârşit. Cei mai mulţi dintre musulmani sunt convinşi că, în forma sa materială (scrisă), Coranul este sacru, increat şi etern. Învăţat pe de rost din copilărie, el însoţeşte viaţa credinciosului din legăn până la moarte, fiind recitat în toate împrejurările existenţei. Intelectualii musulmani converg spre ideea că aici sunt depozitate toate marile descoperiri ale istoriei umane. 

          Cuvântul lui Allah nu este unica sursă a islamului. Există şi o sursă nedivină, Sunna Profetului – tradiţia ce vine direct de la Profet. „La origine, cuvântul «sunna» desemnează tradiţia. Aplicat la Mahomed, termenul înseamnă «ansamblul cuvintelor, gesturilor şi comportamentelor sale, al modului său de a mânca, de a se îmbrăca, de a-şi îndeplini obligaţiile religioase, de a trata cu aproapele. Pentru credincioşi, ea a devenit foarte repede începutul unei adevărate «imitaţii a lui Mahomed»” [ANNE-MARIE DELCOMBRE – Islamul]. 

          Nu există preoţi musulmani. Credinciosul e singur în faţa divinităţii. Dogmele îi dezvăluie acestuia componentele crezului, în speranţa de a deveni un bun musulman. Dogma fundamentală a islamului rezidă în credinţa într-un singur dumnezeu, alături de îngeri, profeţi, a cărţilor revelate şi a Judecăţii de Apoi. „Legea islamică sau sharît’a, «calea de urmat», constă într-o serie de porunci ori interdicţii, dar şi din recomandări şi avertismente. Activităţile umane sunt clasificate în cinci categorii: ce e permis, ce e recomandat, ce e obligatoriu, ce e demn de dispreţuit şi ce e interzis. Se face deosebire între obligaţiile de cult şi cele privind obligaţiile oamenilor în societate. (...) Postul în luna Ramadan e cea mai cunoscută obligaţie. Ramadan este numele arab ale anului lunar. În cea de-a 27-a zi a acestei luni a primit Profetul revelaţia. Pe toată durata sa, de la răsăritul soarelui şi până la apus nu se mănâncă, nu se bea, nu se întreţin relaţii sexuale şi nu se fumează, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. (...) Pelerinajul (hajj) porunceşte să se meargă la Mecca, în calitate de pelerin, cel puţin o dată în viaţă. Musulmanul va purta cu această ocazie un veşmânt alb, fără cusături. Va înconjura Kabba şi va parcurge de 7 ori distanţa rituală dintre cele două mici coline de lângă Mecca, Sfa şi Marwa” [ANNE-MARIE DELCOMBRE – Islamul].

          La Medina, Muhammad, pe lângă predicile sale, reorganizează comunitatea musulmană ca pe un veritabil stat. El constiuie o religie vie. Allah nu este deloc un principiu abstract, ci un dumnezeu care dă sfaturi şi ia decizii. Profetul este memoria vie şi loială a cuvântului revelat pe care îl face cunoscut în cursul receptării sale.  Allah este atotcuprinzător şi atotputernic. Coranul e folosit pentru a motiva un ordin politic. Se face recurs la relatările privind viaţa Profetului şi a însoţitorilor săi. Se disting legături între religia şi istoria comunităţii, conturându-se astfel „memoria islamului: o memorie selectivă ce furnizează o imagine minunată şi idealizată a comunităţii credincioşilor din Medina. (...) Musulmanii din toate timpurile şi de pretutindeni vor perpetua această perioadă de la Medina şi vor avea această percepere istorică a lumii şi a istoriei” [ANNE-MARIE DELCOMBRE – Islamul]. Societatea se schimbă. Mecanismele statale devin mai complexe. Modelul de la Medina este apreciat ca mod ideal de organizare politică.

 Începutul amplificării fenomenului naţionalist este plasat între anii 1880 şi 1920. Lupta se duce pe două fronturi: „împotriva califatului şi împotriva Europei. Unitatea politică a musulmanilor (umma) este tot mai puţin acceptată. Din 1890, mişcarea Junilor-Turci militează pentru naţionalismul turc. La 3 martie 1924, califatul e desfiinţat de Mustafa Kemal, din 1935 Atatürk, părintele turcilor.” [ANNE-MARIE DELCOMBRE – Islamul]. Turcia se visează o naţiune laică şi modernă. Treptat, în rândurile arabilor, musulmani şi creştini deopotrivă, se formează ideea unui bloc distinct de limbă şi cultură ce trbuie separat de Imperiul Otoman, prin constituirea unor state independente. Asistăm la încheierea „căsătoriei” arabo-otomane şi la naşterea idiomului naţionalist arab. Se acceptă „conceptul de patrie, noţiune laică (vatan în turcă, waran în arabă) ce trimite la ideea de naţiune cu un teritoriu” [ANNE-MARIE DELCOMBRE – Islamul]. Noua ordine în Orientul Apropiat este tutelată de Franţa şi Marea Britanie, care acaparează teritorii, produc apariţia de noi state, trasează frontiere, nominalizează monarhi şi potentaţi. Astfel cele două mari puteri occidentale îşi împart zonele de influenţă. Conferinţa de la San Remo (1920) şi Tratatul de la Sèvres (1920) stipulează descompunerea Orientului Apropiat, lansând în execuţie viitoarele „scenarii” pe care le va cunoaşte regiunea: războaiele arabo-israeliene şi problema palestiniană, problema kurdă, „reformatarea” Libanului, războaiele din Golf. Mirosul petrolului a început să fie adulmecat de nasul sensibil al strategilor occidentali.

          Invazia civilizaţiei europene în spaţiul geografic islamic a generat diferite atitudini: respingerea sa pur şi simplu, comprehensarea sa entuziastă ori o anumită mixtură între invidie şi nelinişte. Sfârşitul primului război mondial deschide o perioadă de ostilitate şi de criză între Islam şi Occident. Islamul este învins şi dominat în priopriile teritorii. Domeniul său este dislocat şi supus unor culturi străine. Colonizarea occidentală vesteşte teoria înapoierii islamice. Doar cu ocazia războaielor de independenţă musulmanii o vor lua din nou de la capăt.