UCMR-ADA (Uniunea Compozitorlior şi Muzicologilor din România – Asociaţia pentru Drepturile de Autor) este autoritatea naţională abilitată legal să colecteze şi să administreze fondurile băneşti constituite din drepturile de autor de pe teritoriul României, în numele a peste 8.000 de compozitori, dar şi pentru toţi autorii străini a căror muzică este difuzată de radio-urile româneşti. Organismul este acreditat să funcţioneze după modelul societăţilor de gestiune colectivă, la nivel european.
Consiliul Director al UCMR-ADA deţine puterea supremă de decizie în cadrul asociaţiei şi este format din 14 membrii. În prezent, secţiunile pop, rock, jazz, etno sunt dominate, cu prisosinţă, de membrii trecuţi bine de 50 de ani. Conflictul dintre genraţii, chiar dacă nu este vizibil în spaţiul public, este prezent, din abundenţă, pe site-uri, blog-uri specializate. Laurii gloriei sunt azi de partea generaţiei tinere, de după 1990, care a propulsat România în clasamentul ţărilor exportatoare de muzică, la secţiunea “top hits”. Cei mai mulţi artişti, care au lansat cel puţin un hit internaţional, au cu mult sub 40 de ani. De aici şi milioanele de euro transferate în conturile noii garnituri de artişti români. Tinerii autori critică vehement lipsa de suport pentru orice proiect muzical, la nivel internaţional, venit din partea UCMR-ADA sau altor organisme naţionale abilitate.
Garda nouă de muzicieni români solicită, în regim de urgenţă, următoarele: 1) o nouă reglementare privind admiterea ca membru şi a modului de exercitare a votului în Consiliul Director UCMR-ADA; 2) modificarea perioadei de 4 ani în care nu poate fi schimbat un membru al acestui consiliu; 3) actualizarea/modificarea statutului consiliului să se facă doar la iniţiativa acestuia; 4) alegerea Preşedintelui UCMR-ADA să fie facă numai de către Consiliul Director; 5) înfiinţarea unui fond special în cuantum de 5% din fondul comun, de care să dispună numai Consiliul Director.
Cunoscutul cantautor Florin Chilian a adus acuze probatorii conform cărora UCRMA-ADA şi CREDIDAM fură artiştii cu bună ştiinţă, în vreme ce nimeni (artişti consacraţi) nu adoptă (din teamă) o poziţie publică în care să denunţe aceste practici discriminatorii prin care se „ocultează” sume de milioane de euro care nu ajung în conturile artiştilor, ci sunt cheltuite discreţionar de către conducerea autorităţilor.
Odată cu trecerea de la faza
incipientă la o etapă superioară de dezvoltare a industriei muzicale româneşti,
autorii, interpreţii, impresarii nu au ezitat să aducă în centrul atenţiei o
gamă largă de probleme care le crează insomnii. Cele mai acute sunt
actualizarea şi armonizarea comunitară a legislaţiei în speţă şi a
status-urilor organizaţiilor de reprezentare din show-business. Un accent
foarte apăsat se pune pe rsepectarea drepturilor de autor şi transparenţa
modului de distribuire a banilor proveniţi din aceastea. De aceşti bani se
îngrijesc subiecte de drept ce colectează banii în urma difuzării pieselor
muzicale, respecvtiv UCMR-ADA şi CREDIDAM.
Mecanismul drepturilor de autor.
Compozitorul scrie un cântec şi apoi îl înregistrează (ca marcă) la UCMR-ADA.
Dacă piesa este difuzată la radio sau tv, autorul are dreptul la o sumă de bani
urmare a acestei acţiuni. Cu cât este mai mult difuzată, cu atât se înmulţesc
banii cîştigaţi de autor. În practică, lucrează evoluează altfel.
România devine mult mai pitorească atunci
când deciziile UCMR-ADA sunt contestate chiar de unii autori, care au votat
adoptarea acestora, ca membrii ai acestei organizaţii!?! Oficialii UCMR-ADA au
precizat deseori că principiile de repartizare a remuneraţiilor se regăsesc în
aquis-ul comunitar implementat la noi. Ce se întâmplă cu banii încasaţi de
UCMR-ADA şi CREDIDAM? Aceste autorităţi au dat curs oricărei solicitări
adresate de către membrii săi? Adevărul se află undeva pe acest traseu –
compozitor (care creează), mass-media (care difuzează) şi UCMR-ADA (care
colectează). O soluţie ideală ar consta în înfiinţarea unei site dedicat, ca
bază de date, pe un domeniu neutru, în care fiecare parte să vină cu datele pe
care le deţine şi să le armonizeze împreună, în baza normelor legale.
Monitorizarea difuzărilor de
muzică este operaţională şi funcţionează în timp real. Identificarea exactă
a difuzaării unei lucrări muzicale poate fi viciată numai de eroarea umană.
Gestionarea evidenţei tuturor difuzărilor trebuie ferită de orice posibilitate
de eroare a factorului uman. În ceea ce priveşte ORDA (Oficiul Român pentru
Drepturile de Autor), principala corecţie trebuie adusă normelor de constituire
a fondurilor. Aceste reglementări pot crea, practic, discriminări pentru unii
titulari de drepturi de autor. Recuzita tehnică lasă mult de dorit.
Playlist-urile sunt procesate cu aplicaţia Excel, funcţiile acesteia nu sunt
tocmai adecvate scopului urmărit. Informatizarea eficientă a acestui mod de
lucru este esenţială, vitală şi urgentă. Un software dedicat, chiar şi din
import (dacă la noi nu se poate… deşi mă îndoiesc), care să gestioneze
integrat, unicat şi cu acces de consultare partajat, poate rezolva ieşirea din
impas.
Organismele de gestionare a drepturilor de
autor trebuie să găsească nemijlocit o soluţie mult mai transparentă şi mai
eficientă de distribuire a banilor proveniţi din drepturi de autor. De ce este
important acest lucru? Numai în anul 2008, ORDA a rulat peste 50 de milioane de
euro !?!
Piaţa muzicală indigenă nu duce lipsă de
talente “promiţătoare” sau de artişti care au intrat pe orbita consacrării.
Despre personalităţile muzicale, de ieri şi de azi, ce putem spune? Ele sunt
aduse în atenţia publicului mult prea rar şi în contexte deloc favorabile.
Cum facem diferenţa între un „talent” care
ştie să rostească o singură propoziţie: „Vreau să devin şi eu (decât) vedetă!”.
Iată un imperativ pentru care multe astfel de talente fac orice sacrificiu
pentru a-şi atinge scopul. Ce să mai pierdem vremea cu slogane de genul “să
lăsăm talentul şi opera artistică să vorbească de la sine!”. După ce scena
muzicală a fost colonizată şi după proclamarea statutului de elită
cultural-artistică a maneliştilor, asistăm acum la un asediu continuu al
industriei muzicale de către talente “cu potenţial”, de tipul “I wanna be a
star pe persoană fizică!”.
Dacă unii manageri se dovedesc a fi
ineficienţi în a crea vedete peste noapte, „talentul” apelează la recuzita de
relaţii din breasla cu pricina. Chiar dacă au probleme cu ortografia numelui
sau vorbesc anagramat ori dezarticulat, „vedetele în devenire” fac un lobby
necontenit să se poziţioneze în centrul atenţiei, ce să mai vorbim de
cunoştinţe muzicale de bază sau conexe acestora. Un bun amic care prestează servicii
de karaoke către populaţie, prin cluburi, mi-a istorisit un scurt dialog cu
astfel de tineri: El zice: „Voi ştiţi că trupa Deep Purple cântă pe scenă de
peste 40 de ani!”. Răspuns: “Şi n-au murit încă!”.
Zona de management muzical rămâne, în continuare,
populată de indivizi bizari, din ce în ce mai mulţi, pseudo-competenţi, cu un
real simţ artistic, care vând muzică la fel de bizară, fără valoare şi pe bani
mulţi. Eu nu cred că am avut în ultimii 50 de ani o industrie muzicală
veritabilă. Managementul nu s-a ridicat la nivelul creaţiei artistice. Înainte
de 1990, opera artistic-muzicală a suplinit lipsa (din raţiuni ideologice) unei
industrii muzicale, chiar într-o formă hibridă. După 1990, măsurile de
liberalizare economică nu au produs plus-valoare, ci minus-valoare. Nu am avut
parte nici măcar de stagnare, ci am parcurs un regres vizibil şi regretabil.
Statutul de artist! O dilemă existenţială
care nu a intrat, nici ea, pe un făgaş al normalităţii. Pe aceeaşi scenă,
artistul consacrat prestează alături de artişti debutanţi, complet necunoscuţi,
fără pedigree cultural. Artiştii care se respectă, care respectă publicul, nu
prestează necondiţionat în club. O mare vedetă nu se întâlneşte la toaletă cu
admiratorii săi, nu prestează pe o scenă ad-hoc, la 1 m de spectator. După
spectacol, artistul are nevoie de un moment de respiro pentru a se recompune pe
sine, el nu poate altfel, să se aşeze la masa rezervată din club (lângă scenă),
toropit de oboseală, zâmbind afabil fanilor care îl fotografiază cu celularele fără încetare.
Un mega-concert este un eveniment unic
pentru că are un subiect unic – atistul protagonist. Relaţia artist-public este
inamovibilă, indestructibilă, ea fiind încărcată de energia sacralităţii. Pe
de-o parte, publicul depune un efort remarcabil, parcurgând distanţe/obstacole
uriaşe pentru a vedea live artistul favorit, totul se transformă într-o zi de
sărbătoare, cu totul diferită de zilele obişnuite. De cealaltă parte, un
spectacol reuşit, grandios, un “mare concert” este în mod obligatoriu o mare investiţie.
Relaţia artist-public nu este una intimă, apropiată, palpabilă (ca în club), ea
este una publică, de respect şi adoraţie reciprocă, o unitate de monolit care
face posibil actul artistic, aureolat de transa creaţiei.
Sindromul COLECTIV a revelat
adevărul unui fenomen care a fost ignorat deliberat multă vreme – muzicienii
„locului” au ca susrsă principală de venit banii proveniţi din concerte,
spectacole desfăşurate „oricând şi oriunde”. Tragedia a lovit frontal industria
muzicală, îndeosebi zona underground, prin închiderea temporară sau definitivă
a multor incinte de diverstiment. Ce soluţie alternativă avem la îndemână în
acest caz? Efortul unanim de a crea o platformă de crowdfunding.
Ce este crowdfunding? O forma
evoluată de colectare de fonduri care înlocuieşte sistemul clasic de donaţie cu
o metodologie de tip recompensă. Iniţatorii unui proiect creează în jurul lor o
reţea ai cărei membrii oferă bani în schimbul serviciilor sau produselor generate
de proiect. Dacă observi că mulţi te vor ajuta cu bani pentru proiect, iată un
motiv serios pentru punerea lui în practică. Este o sursă de finanţare care cu
siguranţă va creşte foarte mult în România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu