La mulți ani Maestre !
Pe 15 inaurie 1850, în târgul
Botoşani, în casa lui Gheorghe Eminovici se năştea pruncul Mihail, devenit apoi
una din cele mai proeminente figuri ale literaturii române. Celebrăm astăzi 165
de ani de la naşterea “poetului nepereche” Mihai Eminescu. Opera sa prodigioasă
lăsată moştenire, întru păstrare şi înseninare, nouă, trăitorii prezentului,
dar şi generaţiilor viitoare, este una din comorile cele mai de preţ ale
culturii române, o proprietate cu care românul de pretutindeni se poate mândri.
În anul 2010,
Parlamentul României adopta legea prin care ziua de 15 ianuarie devine Ziua
Culturii Naţionale. Astfel, pe 15 inaurie, celebrăm nu numai un spirit creator
unic, dar avem şi ocazia de a medita asupra nevoii noastre de cultură, de
cultură autentică, într-o lume tulburată şi tulburătoare, asupra felului în
care purtăm de grijă şi promovăm cultura noastră neoaşă.
Secţiunea
publicistică a operei eminesciene cuprinde mii de articole apărute în presa
vremii, în care autorul aborda o paleta extra-largă de teme de interes public.
Dintre scrierile sale politice am ales câteva fragmente relevante pentru a fi
prezentate aici, după care ne vom întoarce la vremurile noastre, invitându-vă, pe d-voastră cititorii
acestui blog, să comentăm împreună modul în care îl putem vizualiza azi
pe Mihai Eminescu… mai puţin din postura de poet naţional şi mai mult din
postura de fin şi atent observator a toate câte se întâmplă în societatea
noastră, în viaţa noastră de zi cu zi.
“Mizeria vieţii noastre publice”
(articol publicat în ziarul Timpul, ediţia din 23 iunie 1879)
“Cu cît trec
una după alta zilele, cu cît se prelungeşte fără nici un termen prevăzut
sesiunea estraordinară, cu atîta cestiunea revizuirii se încîlceşte mai mult,
cu atît neliniştea şi temerile cresc şi cuprind toate minţile, cu atît mai mult
toată lumea îşi pierde cumpătul şi facultatea chibzuirii. (…) Judecata rece lipseşte de pretutindeni şi mai ales
de acolo unde ar trebui neapărat să nu lipsească. Trecem prin nişte zile în
adevăr foarte grele şi trebuie în sfîrşit să ne dăm seama că aceasta este
plata, foarte scumpă poate, a greşelilor şi rătăcirilor noastre politice
săvîrşite de treizeci de ani încoace. De la mişcarea din 48 şi pînă astăzi
naţiunea românească, pe tărîmul politic, n-a făcut alta decît a se lepăda
sistematic de orice tradiţie, a răsturna orice autoritate, a arunca departe
orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţională, şi-n acelaşi timp a adopta,
cu mai multă ardoare decît cuartalurile de coloni din America de miazănoapte şi
pe o scară tot atît de înaltă, toate reformele, toate teoriile cosmopolite,
toate calapoadele internaţionale, în viaţa politică şi intelectuală, în limbă,
în moravuri, în tot.
Sîntem
azi un popor de abia aproape cinci milioane de suflete. Nimic, aproape absolut nimic
nu se produce în adevăratul înţeles al cuvîntului în ţara aceasta decît pe
tărîmul agricol; în cea mai mare parte agricultura noastră se lucrează într-un
chip cu totul rudimentar şi, mulţumită nestatorniciei de temperatură ce
domneşte în valea dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, producţia noastră
atîrnă mai mult de la bunăvoinţa cerului, de la mila elementelor lui. Două
milioane şi jumătate de ţărani (…) lucrează pămîntul, (…) pe cîtă vreme restul locuitorilor
români, cei din oraşe, tîrguri şi tîrguşoare, populaţie amestecată din
curcituri asimilate românilor, (…) fac negustorie, speculă, camătă, ocupă miile
de funcţii publice, trăiesc din gheşefturi şi din politică.
Populaţia
rurală în marea ei majoritate, mai ales cea mai depărtată de tîrguri, n-are drept
hrană zilnică decît mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt
amestecat cu apă; foarte rar, la zile mari, şi nici chiar atunci în multe
cazuri, se învredniceşte să mănînce carne şi să bea vin; trăind sub un regim
alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi de
slăbiciune morală destul de întristătoare. (…) Această populaţie, pe lîngă
toate necazurile ei, mai are unul ce pune vîrf la toate: administraţia. De
Dumnezeu nu mai are nici o teamă muncitorul de la ţară, pentru că Dumnezeu 1-a
părăsit, pentru cine ştie ce păcate, în mîna acestei administraţii, compusă în
cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din ştrengarii şi necăpătuiţii de
prin tîrguri. (…)
În acelaşi
timp, în oraşe mari şi mici, liberalismul şi umanitarismul ne prieşte foarte bine:
în numele libertăţii se face camătă fără margine; în numele egalităţii şi
fraternităţii deschidem braţele tutulor elementelor stricate pe care le
rejectează chiar societăţile ipercivilizate şi în numele naţiunii române, facem
politică radicală, aspirînd la o republică, ba chiar şi la mai multe”.
“Spiritul de gaşcă”
(articol publicat în Timpul, ediţia din 3 august 1879)
“Caracterul
obştesc al luptelor din viaţa publică a românilor e că în mare parte nu sînt
lupte de idei, ci de persoane, că cei mai mulţi, în deplină necunoştinţă de
ceea ce combat, dau într- un principiu oarecare c-o orbire şi c-un curaj demn
de-o cauză mai bună, condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să
cerceteze, trezindu-se prea tîrziu c-au fost induşi în eroare de ambiţiile
vreunei gaşte şi că a lovit într-o ţintă pe care ar fi respectat-o dacă şi-ar
fi dat osteneala de-a o privi mai de aproape. (…)
Dacă un om e
la noi într-adevăr atît de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o listă de
persoane, e în pericol de-a-şi vedea ideile întoarse şi răsucite de adversarii
lui, pretinşi politici, după placul acestora, va vedea trăgîndu-se din ele
concluzii nemaiauzite, cari lui nici prin minte i-au trecut vreodată, şi în
fine se va vedea citat înaintea opiniei publice după şoapte, după calomnii
acreditate prin repetarea papagalicească din partea celor uşori, nu însă în
virtutea unor enunţări sau fapte determinate, cari pentru toată lumea rămîn
aceleaşi. Căci în aceste discuţii nu e cestiunea de-a afla adevărul, ci din
contra de-a acredita un neadevăr, nu de logică, ci de eristică; cestiunea e de
a taxa pe adversar de ceea ce vrei să-1 taxezi, potrivească-se epitetul sau nu.
Aparenţa ţine locul adevărului, înduplecarea locul convingerii. (…)
Aşteptăm dar
ca, pe multe terenuri ale vieţii publice, spiritele oneste, de orice opinii sar
fi ţinut pîn-acuma, să simtă nevoia unei reacţiuni sănătoase şi conforme cu
trebuinţele actuale ale ţării, aşa că reacţionar va fi un titlu de merit chiar
pentru mulţi din aceia cari pînă astăzi dădeau acestui cuvînt senzul reînvierii
privilegiilor şi feudalităţii. Reacţiunea noastră se intemeiază pe convingerea
că ţara nu mai poate merge cu această organizare laxă, favorabilă naturilor
catilinare şi reputaţiilor uzurpate, fără de pericolul de-a înceta să fie ţară românească,
pe convingerea în fine că statul e asemenea un produs al naturei, care are
legile organice după care trăieşte, şi că daca se introduce o legislaţie
artificială în locul celei care sar fi potrivit şi ar fi rezultat din stadiul
organic al lui, arbitrariul unei asemenea substituţiuni se traduce în crize
acute, ce pot pune capăt esistenţei noastre chiar”.
“Clasele superioare”
(articolul a apărut în Ziarul Timpul, ediţia
din 8 mai 1881)
“(…) Făcând
paralele între istoria deosebitelor state antice şi moderne ne-am convins că
popoarele acelea au avut privilegiul dea imprima universului întreg caracterul
lor, armele şi inteligenţa lor, signatura lor, cari s-au dezvoltat în mod
firesc ferite şi de demagogie şi de despotism şi că forma cea mai normală şi mai
sănătoasă a dezvoltării unei societăţi omeneşti este oligarhia. (…)
În state
demagogice se formează, pentru rezolvarea acestor cestiuni, o clasă de
politiciani, de patrioţi de meserie, fără trecut, fără tradiţii, cari fac din
politică o speculă, un mijloc de trai; în statul oligarhic există o clasă de
oameni cari ab antiquo are sarcina de-a împăca formele trecutului cu exigenţele
viitorului, asigurând statului continuitatea de dezvoltare, ferindu'l de sărituri
şi de întreprinderi aventuroase şi înlăuntru şi în afară. În Senatul Romei
putem urmări modul în care se creau legile romane. Străbunul propunea reforma,
bunul o susţinea în acelaşi Senat, tatăl întrunea deja o mare minoritate, abia
fiul o vedea realizată. Trei generaţii treceau până să se voteze o reformă,
care apoi intra în adevăr in succum et sanguinem. La noi lucrurile se traduc
din franţuzeşte într- o noapte şi sunt votate a doua zi cu drumul de fier. De
aceea tâmpirea cu care ele se votează, de aceea lipsa de încredere în
eficacitatea lor, de aceea multe legi sunt născute moarte. Despre o viaţă şi
evoluţiune proprie a ideilor ce se legiuiesc nu poate fi nici vorbă.
Noi nu zicem
că statul român e menit a ajunge vreodată acest ideal. Statele moderne nu se
mai dezvoltă, din nefericire, în linie dreaptă, ci prin cotituri, adesea prin
concesii, renunţând la maniera lor de-a fi, la signatura existenţei lor. Sunt
cristalizaţiuni imperfecte pe lângă câteva cristale perfecte pe cari le
prezintă istoria. Asta e chiar deosebirea între naţii mici, fără simţ istoric,
şi naţiile mari, c-un profund simţ istoric şi c- un mare viitor. (…)
Dar care e
originea comună a acestor rele? Declasarea, zicem noi, înmulţirea peste măsură a
oamenilor ce trăiesc din munca aceleiaşi sume de producători. În alte ţări
clasele superioare compensează prin munca lor intelectuală munca materială a
celor de jos. Întrebăm daca cele patru clase primare şi cursul de violoncel a d-lui
Costinescu compensează zecile de mii de franci ce acest consumator le ia pe an,
evident din munca altora. Înaintarea pe scara societăţii române nu este dar
datorită meritului, ştiinţei, activităţii; ci un leneş ignorant care învârteşte
şurupuri patriotice ajunge prin intrigă şi neadevăr oriunde pofteşte.
Aceşti oameni
declasaţi sunt totodată instrumentele cele mai bune, pentru că cele mai coruptibile
, cu cari se servesc străinii pentru a exploata ţara ,
populaţiile ei autohtone. Iată nervul răului în contra căruia nu ajută nici
proclamarea Independenţei, nici coroana de oţel a regelui, nici ridicarea
creditului visteriei , bazat pe cunoştinţa că statul român are bunuri
imobiliare de câteva miliarde de înstrăinat, nici frazele patriotice.
Voiţi bani cu 3 la sută? Vindeţi moşiile statului la
companii străine şi-i veţi avea. Aceasta nu va dovedi însă că din sine însuşi
poporul românesc se dezvoltă, că el însuşi se bucură în plenitudine de măreaţa
moştenire pe care i-au lăsat-o harnicii şi vitejii lui străbuni”.
Revenind la
ale noastre ai zice mon cher că Eminescu e contemporan cu noi. Parcă am mai
citit rânduri asemănătoare în presa noatră scrisă, cea de toate zile. De aceea zic, stimabile cititor şi te invit să comentezi ….
- Cum ar fi arătat azi blogul lui Mihai Eminescu ?
- Maestrul ar fi astăzi un critc acid, spumos şi vehement la câte rele vedem că se întâmplă şi care afectează negativ viaţa noastră cotidiană ?
- Eminescu ar fi fost azi un militant activ al societăţii civile pentru o democraţie autentică în România ?
- Mihai Eminescu ca om politic în zilele noastre ?
Lista de întrebări rămâne deschisă …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu